Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei O orbire dorită

O orbire dorită

Un articol de: Mihai Gojgar - 24 Mai 2009

Capitolul al IX-lea din Evanghelia după Ioan, acel care este citit aproape integral în cadrul slujbei Sfintei Liturghii din a VI-a Duminică după sărbătoarea Învierii, este un fragment ce stă sub influenţa puternică a verbului „a vedea“. În primul verset al capitolului ni se spune că Iisus „a văzut un om orb din naştere“. Ultimul verset al celei de-a noua pagini din Evanghelia ioaneică, neselectat de Biserică pentru a fi citit la Sfânta Liturghie, înfăţişează critica adusă de Mântuitorul fariseilor, cei care credeau că văd şi cunosc tainele lui Dumnezeu: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră“ (v. 41).

În aparenţă, nu putem înţelege trăirile orbului, eroul pericopei duminicale. Spunem în aparenţă, deoarece aceasta se întâmplă doar dacă avem în vedere boala lui fizică. Desigur, orbirea este o slăbiciune trupească foarte mare. Puţini înţelegem şi realizăm binecuvântarea primită de la Dumnezeu de a vedea, de a ne bucura de frumuseţile lumii dăruite de Tatăl ceresc. Dar foarte mulţi suntem cei care ne asemănăm cu fariseii, spunând că vedem, dar bâjbâind prin viaţă. Căci în fragmentul acesta este vorba de două feluri de vedere: trupească şi duhovnicească.

Este un capitol al prejudecăţilor, al ideilor fixe. Mai întâi, ucenicii îl întreabă pe Iisus: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?“ (v. 2). Nu exista o altă variantă pentru ei: boala nefericitului era cauzată de păcate, ale lui sau ale părinţilor. O gândire limitată şi, totuşi, nereproşabilă, căci nu aveau de unde să ştie puterea lui Dumnezeu şi să înţeleagă lucrările Lui. Şi, fără să I Se fi cerut, Mântuitorul deschide ochii orbului din naştere.

„Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd“

De acum începe seria întrebărilor, socotelilor, părerilor şi răutăţilor celor din jurul cerşetorului mult-binecuvântat. Mai întâi, vindecarea lui este întâmpinată cu rezerve, unii dintre ei necrezând că cel care acum vede era acelaşi cu cel care mai înainte nu vedea şi cerşea: „Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt“ (v. 9).

Şi cum de vezi acum, cum te-ai vindecat, ce-ai făcut? „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.“ (v. 11)

Se schimbă, apoi, examinatorii. Fariseii află şi ei cum a fost tămăduit nenorocitul de până atunci şi, în loc să se minuneze, să se bucure, să îl felicite pe acel orb, emit o judecată conformă cu împietrirea inimii lor: „Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei“ (v. 16). Iată că dezbinarea, învrăjbirea, dezacordul nu era între două tabere care aveau păreri pro şi contra în privinţa lui Iisus, toţi fiind convinşi că Hristos este un păcatos, un om care nu ţine ziua de odihnă.

Au continuat interogatoriul: „Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este“ (v. 17). Încearcă să atragă adepţi la ideea lor. Primul dintre vizaţi este fostul cerşetor. Cheamă părinţii aceluia să se convingă că este vorba de una şi aceeaşi persoană. Da, este fiul nostru. Da, s-a născut orb. Nu ştim însă cum de vede acum - au răspuns cu inocenţă şi fermitate părinţii orbului. Ce ştiau şi ce puteau să răspundă au mărturisit. Ultima întrebare era o taină şi pentru ei. „Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine“ (v. 21). Este de observat că fariseii îi întreabă pe părinţi dacă nu cumva fiul lor nu era orb: „Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb?“ (v. 19). Evanghelistul notează că părinţii nu au răspuns la ultima întrebare şi pentru că se temeau de represaliile iudeilor, care puteau să îi dea afară din sinagogă, să îi excludă deci din comunitate.

Înfruntarea decisivă este între farisei şi orb, chemat a doua oară în faţa lor. Sub masca evlaviei „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos“ (v. 24), ei îşi propun să probeze irealitatea minunii, falsitatea Proorocului tămăduitor. Orbul răspunde cu mult curaj şi cu o precizie „avocăţească“: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd“ (v. 25). Ba, mai mult, cerându-i-se să reia istorisirea vindecării lui, îi mustră pentru neatenţie şi îi scandalizează cu o întrebare şocantă: „Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?“ (v. 27). Şocantă pentru farisei, unii care nu doreau să accepte un adevăr. Pentru fostul orb, inocentul nefericit, întrebarea era pertinentă: cum să nu vrei să devii ucenic al Lui când vezi aşa ceva? „Căci din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere“ (v. 32).

Tratat cu indulgenţă şi precauţie până atunci, orbul este admonestat şi alungat. Nu suficient ca să îl sperie sau intimideze pe cel de-curând-văzător: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic“ (v. 31-33). Cât curaj şi cât entuziasm trebuie să fi avut acel om atunci! Să răspundă cu atâta îndrăzneală tirului de întrebări şi, în final, jigniri.

Orbirea nu este un păcat, nici cea fizică şi nici cea spirituală

Cât de mare este tăria firii când ai certitudinea adevărului şi a prezenţei lui Dumnezeu în proximitatea ta! Aşa se simţea orbul, căci, de îndată ieşit de la interogatoriul perfid al fariseilor, găsit de Hristos (tot de El), îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui“ (v. 35-38). A acceptat, a mărturisit şi şi-a exprimat credinţa.

Orbul este un model. Al celor care nu văd, dar, atunci când un medic se străduieşte să le deschidă ochii, primesc lumina şi se bucură deplin de ea. Opusul celor care sunt convinşi că sunt depozitari plenari ai adevărurilor lumii. Orbirea nu este un păcat, nici cea fizică şi nici cea spirituală. Ea este doar caracteristica omului care nu vede pentru că îşi pune mâinile sale la ochi, privind printre spaţiile degetelor doar ceea ce doreşte. Ne regăsim uşor în această postură, a acelora care vedem, şi încă foarte bine chiar, căderile, slăbiciunile, defectele, păcatele celor din jur. Şi, atunci când se strecoară câte o faptă bună prin minusculul nostru vizor de privire a semenilor, clipim forţat, neînregistrând în mintea noastră ce este bun, frumos şi înălţător. Poate ar fi bine să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne facă orbi în a vedea greşelile celor din jur, lăsându-ne cu ochii larg deschişi spre noi şi spre căderile noastre. Aşa am înţelege de ce un părinte din Pateric a spus ucenicului său că, decât a vedea îngerii lui Dumnezeu, mai bine ar fi să ne vedem propriile noastre păcate.