Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pirostriile

Pirostriile

Un articol de: Ștefan Mitroi - 14 Feb, 2020

Nu-și foloseau niciodată picioarele la mers, ci doar la statul pe loc. Însă nu oriunde, ci numai pe vatră, sub ceaunul de mămăligă sau căldarea în care se făcea săpunul. 

Adevărul e că și dacă li s-ar fi năzărit să plece într-o zi de acasă, n-ar fi putut. Cele trei picioare pe care le aveau ele erau prea multe, în comparație cu oamenii, și prea puține, în comparație cu caii, ca să poată umbla, asemenea acestora, pe drum. Doar că pirostriile nu simțeau niciodată această nevoie. Părea să le placă viața pe care o duceau. Mai cu seamă când venea iarna, pentru că stăteau mereu la căldură, ba chiar în miezul fierbinte al focului. Doamne, ce le mai plăcea când le cuprindeau flăcările, înroșindu-le picioarele!

Mai vâră niște lemne sub căldare, zicea bunica. Dar nu prea mă grăbeam să-i dau ascultare, pentru că mă gândeam la ele, întrebându-mă dacă n-or să aibă de suferit.

Dovadă că n-aveau, mă spuneau uneori bunicii. Dacă n-o să iasă săpunul bun, să știi că tu o să fii de vină, încerca ea să mă sperie. 

Săpunul ținea însă cu mine, ieșea întotdeauna cum trebuie. 

Pirostriilor le părea rău de ce făcuseră, își puneau, ca să-mi treacă supărarea, cenușă în cap. 

Le iertam de fiecare dată, doar trăiam în aceeași acasă. Eram un fel de rude, cum eram și cu masa la care mâncam, însă ele între ele, având același număr de picioare, erau rude mai bune. Le-am surprins deseori stând de vorbă. Masa le spunea pirostriilor ce ne auzeau pe noi vorbind când mâncam. De ce să mai vrea pirostriile să umble prin lume, când știau aproape totul despre ea?
Odată, abia întoarsă de la muncă, mama s-a pus pe râs imediat ce-a dat cu ochii de mine.

Este că te-ai jucat de-a nunta?

Este! am răspuns eu intrigat. Dar de unde știi?

Uită-te în oglindă. Ai urme de scrum pe frunte.

Și ce e de râs în asta?

E că la biserică se pun altfel de pirostrii pe cap. Nu astea de pe vatră.

Aveam să-i dau dreptate mamei. Dar mai târziu, peste ani.

Atunci eram înțeles cu pirostriile de acasă să ne putem juca de-a orice. Și să nu uităm nici o clipă că suntem rude.

Apoi s-a așezat între noi un fel de scrum, de la anii ce-au trecut, nu de la focul ce ardea pe vatră.

Unde s-or fi dus pirostriile acelea de demult? Și cu ce picioare? Întrucât cu cele trei ale lor nu erau învățate să umble.