Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pomul de verighete

Pomul de verighete

Un articol de: Ștefan Mitroi - 28 Apr, 2017

Mă uitam pe furiș la cerceii pe care-i purta mama, întrebându-mă cum îi zicea pomului în care crescuseră.

În privința celor purtați de fete, știam că pomul se numește cireș. 

Aveau și băieții voie să poarte cerceii făcuți de pomul acesta. Ceea ce se și întâmpla. Aproape că nu era copil pe care să nu-l vezi umblând cu cercei de cireșe la urechi. Făceau doar o dată pe an asta. Cu toate că lor le-ar fi plăcut să umble tot timpul așa, nu se putea. Din cauza cireșelor care se coceau numai vara.

Cerceii cruzi nu erau buni de purtat!

Cerceii ceilalți, pe care-i purtau femeile, se coceau în toate zilele anului, fără să aflăm unde.

Era mai mare rușinea să vezi un băiat cu astfel de cercei la urechi! D-aia nici nu prea vedeai.

Fetele, chiar dacă nu văzuseră nici ele pomul în care creșteau, îi purtau fără să se rușineze. Asta pentru că se știa c-or să ajungă și ele femei măritate într-o zi, fapt ce se petrecea atunci când își puneau verighetă pe deget. Li se întâmpla și bărbaților, deși ei erau proveniți din băieți!

Exista oare și un pom ce producea verighete?

În mod normal, ar fi trebuit să fie!

Dar copiii aveau să descopere peste foarte mulți ani lucrul acesta.

Mama avea pe deget o verighetă ieftină. Câteodată, când și-o dădea jos, mă uitam prin golul ei la soare. Tot ce știu e că verigheta mamei se făcea în clipele acelea de aur. Și că mie mi se înroșeau ochii. Ca atunci când mă suiam, la începutul verii, în cireș. Sau ca atunci când îmi venea, indiferent de anotimp, să plâng.