Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Ce înseamnă a fi creştin în lumea islamică

Religie şi fenomen: Ce înseamnă a fi creştin în lumea islamică

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 23 Sep, 2007

Chiar din perioada primelor cuceriri arabe, conducătorii musulmani nu au reuşit să convertească la islam populaţiile din teritoriile ocupate. Oricum, încă de timpuriu, au fost luate măsuri dure împotriva acestora, cum ar fi în cazul creştinilor din Arabia. Califul Omar (634-644), de pildă, i-a expulzat pe creştinii din Nadshran în Irak, pentru ca, aşa cum spunea el, „în Arabia să fie doar o singură religie“, chiar dacă anumiţi creştini au continuat să supravieţuiască în Arabia, ba chiar în oraşul profetului Mahomed, Medina.

E adevărat că „popoarele Scripturii“, aşa cum le-a numit Mahomed, înţelegând prin acestea pe iudei, creştini, dar şi mandeii şi zoroastrienii, şi-au putut exercita pe mai departe propria religie, însă având parte de multe restricţii, de o natură sau alta. Serviciile divine creştine puteau fi desfăşurate doar în biserici, dar era interzis bătutul clopotelor. Nu era permisă construirea unor noi biserici în apropierea oraşelor musulmane, chiar dacă vechile lăcaşuri de cult puteau fi restaurate. Orice activitate misionară creştină se sancţiona prin pedeapsa cu moartea. Cei de altă credinţă decât cea musulmană trebuiau să poarte o îmbrăcăminte deosebită şi să-i întâmpine pe musulmani cu un respect împins până la veneraţie. Nu aveau voie să meargă călare pe cai, ci doar pe asini. Oricare musulman se putea căsători cu o creştină, dar nici un creştin nu avea voie să ia în căsătorie o musulmancă. Nici un creştin nu avea dreptul să depună mărturie într-un proces de natură juridică. Musulmanii care aveau în proprietate sclavi creştini erau obligaţi să le interzică acestora consumul de băuturi alcoolice, carne de porc, după cum şi să meargă la biserică.

De obicei, de problemele interne ale comunităţilor religioase tolerate nu se ocupau autorităţile musulmane, ci acestea erau transferate conducătorilor religioşi ai acestora, fie ei patriarhi, episcopi sau rabini, cu toţii purtând responsabilitatea privind loialitatea credincioşilor lor faţă de statul musulman. Prin aceasta, mai marii comunităţilor creştine şi iudaice primeau competenţe sporite, inclusiv în domeniul juridic. Nu de puţine ori, însă, dregătorii creştini aveau competenţe inclusiv asupra musulmanilor. De pildă, Sfântul Ioan Damaschinul, născut în jurul anului 650, provenea dintr-o renumită familie arabo-creştină. Tatăl său era ministru de Finanţe la curtea califului omeiad din acea vreme, iar fiul său colaborator al său, până în momentul în care şi-a părăsit funcţia şi, în jurul anului 700, a devenit călugăr la o mănăstire de lângă Ierusalim. Ba mai mult, prin secolul al IX-lea, s-a întâmplat ca, în două rânduri, miniştrii Apărării să fie creştini. Dată fiind această situaţie, un autor musulman descrie lucrurile cu un ton de reproş: „Musulmanii trebuiau să sărute mâinile creştinilor şi să îndeplinească ordinele lor“. Uneori se întâmpla chiar ca cineva să poată face carieră doar în măsura în care dispunea de relaţii cu anumiţi creştini din cercurile cele mai influente. Concludent în acest sens este cazul unui funcţionar musulman căruia, în timpul unei şedinţe, îi cade de sub veşmânt un crucifix. Cu o spaimă perfect „regizată“, acesta l-a ridicat şi a spus: „E vorba de o amuletă a soţiilor noastre. Ele o ascund în hainele noastre fără ca noi să ştim“.

Mai târziu, situaţia creştinilor în lumea musulmană s-a înrăutăţit pe măsură ce imperiul arab a fost tot mai puternic penetrat de religia islamică. Etapizat, clasa musulmană conducătoare a început să se dispenseze de serviciile funcţionarilor creştini. Cruciadele creştine, în special, au contribuit decisiv şi nefast la marea repulsie a lumii musulmane faţă de creştinism. Întâlnirea cu creştinismul militant apusean a fost dezamăgitoare nu doar pentru Biserica Bizanţului ortodox şi pentru creştinii orientali, ci şi pentru musulmani, stimulându-le instinctul aproape nativ anticreştin. În secolul al XIV-lea, creştinătatea răsăriteană a fost decimată într-o baie de sânge de către mongoli. Chiar şi acolo unde n-au ajuns mongolii, cum ar fi în Egipt, creştinismul autohton a fost puternic afectat.

Şi în vechime, dar şi astăzi, cei de altă credinţă au fost şi sunt trataţi în lumea islamică ca „străini“, ca „venetici“. Acest lucru reiese cel mai evident dintr-o carte publicată în anul 1968 de către Centrul Islamic de la Geneva, intitulată Islamul. Istorie, religie, cultură: „Din moment ce un credincios sau un capitalist este privit ca un străin în ţările comuniste, din moment ce un negru în ţările albilor sau unul care nu este german în Germania este privit tot la fel, nu trebuie să ne surprindă faptul că cineva care nu este musulman în regiunile islamice este privit de asemenea ca un străin…“ (p. 260).

Chiar dacă unele constituţii moderne ale statelor islamice garantează libertatea religioasă, totuşi fundamentul societăţii şi culturii rămâne islamul. Creştinii nu au acces decât arareori la funcţiile decizionale în lumea islamică, fiind percepuţi ca străini toleraţi. Cineva poate să treacă cu uşurinţă de la creştinism la islam, dar nu şi invers. În prezent, condiţiile de viaţă ale creştinilor în lumea islamică sunt destul de incomode, ca să nu spunem mai mult. Motivul pentru care creştinii din ţările musulmane suferă îl reprezintă, în primul rând, islamismul intolerant. Victimele acestuia, însă, nu se rezumă doar la creştini. Forţa cea mai agresivă a extremismului islamic se repercusionează pe mai multe planuri.

În primul rând, islamul radical manifestă o atitudine antioccidentală. Civilizaţia apuseană e privită ca o otravă ucigătoare, care nu trebuie să pătrundă în „corpul“ musulman. Cel care a cultivat în mod special această atitudine a fost ayatolahul Khomeini, stigmatizând cea mai mare putere a Occidentului, SUA, cu apelativul de „marele Satan“, împotriva căruia trebuie luptat prin toate mijloacele. În acest context, o importanţă deosebită o joacă conflictul dintre Israel şi anumite state arabe. În percepţia multor musulmani, Israelul apare ca un stat care atentează la teritoriile islamice, fiind sprijinit de americani.

În al doilea rând, fundamentaliştii musulmani nu acceptă în spaţiul islamic nici un fel de opoziţie religioasă. Cei care, din anumite convingeri, abandonează credinţa islamică sunt ucişi. De pildă, filosoful religiilor din Sudan, Mahmud Muhammad Taha, în vârstă de 76 de ani, a fost ucis pentru că a refuzat introducerea legii islamice (sharia) în legislaţia statului.

Nu în cele din urmă, victime ale islamului fundamentalist sunt şi creştinii. În general, ei sunt blamaţi din punct de vedere religios pentru că nu împărtăşesc credinţa în Allah şi în profetul său Mahomed, iar din punct de vedere politic pentru că, în baza religiei lor, ar fi solidari cu statele creştine şi, în consecinţă, ar fi adversari ai islamului.