Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Periplul celţilor de la druidism la creştinism

Religie şi fenomen: Periplul celţilor de la druidism la creştinism

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 12 Aug, 2007

Având în vedere numărul şi teritoriile ocupate, celţii reprezentau, prin sec. IV-III î.d.Hr., poporul cel mai numeros din Europa. Mărturii şi vestigii ale civilizaţiei, culturii şi religiei lor s-au păstrat pe aproape toată această arie foarte vastă. În acelaşi timp, trebuie reţinut că celţii au fost intermediarii procesului de difuzare a civilizaţiei şi culturii greco-romane în Europa Centrală. Chiar mai târziu, în primele secole ale Evului Mediu, călugării creştini irlandezi au impus Europei în formare cultul literaturii şi filosofiei greceşti şi latine.

În spaţiul celtic, druizii („cei preaînţelepţi“) formau, alături de şefii militari, elita societăţii, fiind scutiţi de impozite şi de serviciul militar. Aveau o mare putere politică şi exercitau funcţiile de judecători ai poporului, medici, magicieni şi mai ales ghicitori. Scriitorii antici spun chiar că druizii erau filosofi, „savanţi“, asemănându-i filosofilor pitagoreici şi stoici, în sensul că erau oameni foarte cultivaţi pentru vremea aceea. Regii erau în mâna lor simple instrumente. Fără sfatul lor nu se putea face nimic. Mai ales nu se puteau întreprinde războaie. De asemenea, în calitate de judecători, erau deţinătorii monopolului în cazul tuturor litigiilor. Dacă cineva nu voia să se supună sentinţei date de ei, i se aplica cea mai grea pedeapsă: interzicerea sacrificiilor. Cei care primeau această pedeapsă erau socotiţi nelegiuiţi şi criminali. Toată lumea fugea de ei şi nu aveau dreptul la nici o plângere şi la nici o demnitate.

Dumézil şi de Vries atrag atenţia asupra asemănărilor dintre instituţia druidismului şi cea a brahmanilor din India sau cea a pontifilor de la Roma. În primul rând, pentru că se bucurau de aceleaşi privilegii şi aveau aproape acelaşi statut social şi sacerdotal. Până târziu, în sec. al XVII-lea, filizii irlandezi, din aceeaşi castă a druizilor, continuau unele practici care îşi aflau în cele mai mici detalii analogii în textele sacre ale brahmanilor.

În fruntea castei druizilor se afla Marele Druid, înţeleptul înţelepţilor, ales pe viaţă. La moartea sa, locul său era ocupat de un alt druid, care se distingea prin merite cu totul deosebite. Dacă existau mai mulţi pretendenţi cu merite egale, se recurgea la un sufragiu şi, uneori, chiar la arme. Erau structuraţi în diferite colegii, care cooptau noi adepţi, îndeosebi dintre nobili, pe baza unor criterii corespunzătoare, validate de întregul colegiu.

Potrivit lui Cezar, druizii din Galia erau deopotrivă învăţători şi ucenici; neavând încredere în „cuvântul scris“, ei memorau mii de versuri, unii dintre ei rămânând ca ucenici vreme de până la 20 de ani, alteori chiar şi mai mult, timp în care cel ce se iniţia trebuia să-şi însuşească pe de rost manuale întregi, redactate în versuri, de istorie, geografie, cosmologie, astronomie, teologie, morală, filosofie, tratate privind natura lucrurilor şi nemurirea sufletului. „Au hotărât astfel, pare-mi-se,“ spune Cezar, „pentru două pricini: fiindcă nu vor să răspândească învăţătura lor în popor şi ca nu cumva discipolii, încrezându-se prea mult în litera scrisă, să-şi cultive mai puţin memoria, aşa cum li se întâmplă celor mai mulţi“ (De bello gallico, VI, 14).

În centrul învăţăturii druizilor se afla credinţa în nemurirea sufletului. Unii scriitori antici, între care Strabon sau Pomponius Mela, consemnează, pur şi simplu, credinţa în nemurirea sufletului, pe când alţii o corelează cu învăţătura despre transmigrarea sufletului dintr-un trup în altul. De pildă, Diodor din Sicilia îi suspectează pe druizi de influenţe pitagoreice: „Doctrina pitagoreică este cea mai puternică ¤printre gali¥ propovăduind că sufletele oamenilor sunt nemuritoare şi că trăiesc din nou, un anume număr de ani, într-un alt trup“ (vezi T. D. Kendrick, The Druids).

Numeroase ritualuri erau legate de venerarea stejarului sacru şi a vâscului. Un caracter deosebit de secret avea ritualul tăierii cu o seceră de aur a unei ramuri de vâsc; aceasta se făcea noaptea, pe lună plină, druidul oficiant purtând un veşmânt alb. Despre acest ceremonial, Pliniu scrie: „Ei cred că vâscul, pus într-o băutură, aduce fecunditate animalelor sterpe şi că este un antidot al oricărei otrăvi“. Şi descrie ierburile care trebuie strânse în anumite „zile ale lunii“, pentru că „ei măsoară cu ¤fazele¥ lunii zilele, săptămânile, lunile şi anii şi, la fel, perioadele lor de câte 30 de ani“; aceste ierburi apără „deopotrivă oamenii şi animalele de tot felul de rele“ (A. Ross, Druids).

Druizii socoteau că pădurile de stejar erau sacre şi că ele îşi răsfrângeau sfinţenia asupra tuturor celor care luau parte la ritualurile săvârşite acolo (vezi Naturalis Historia, XVI, 249). Pădurile erau impregnate de prezenţa divină mai mult decât lacurile şi râurile. Textele consemnează faptul că Cezar a tăiat, în apropiere de Marsilia, o întreagă pădure sacră, unde trunchiurile arborilor erau sculptate ca să reprezinte zei. Dornic să le confere compatrioţilor său un alibi civilizator, el susţinea că acolo se practicau ritualuri barbare şi că toţi copacii erau împroşcaţi cu sânge omenesc. Peste tot pe unde romanii descopereau vreo pădure în care celţii se adunau pentru a-şi celebra ritualurile de cult, ei o distrugeau.

Pădurea era atât de intim inserată în cultura celţilor, încât era imposibil ca aceştia să o disocieze de efortul lor de a-i respinge pe duşmani. Romanii au înţeles imediat această percepţie a celţilor; de aceea, pentru ei, a distruge sanctuarele forestiere ale celţilor era la fel de important ca masacrarea trupelor lor pe câmpul de luptă. Probabil tocmai de aici şi interpretarea dată de unii cercetători faptului că, în Galia, templele construite din piatră reprezentau o inovaţie romană şi că, mai mult decât atât, ele au fost înălţate de triburile care adoptaseră o atitudine pro-romană (Kendrick, The Druids).

E remarcabil faptul că, în Galia, până la introducerea învăţământului de tip roman, druizii au reuşit să asigure un învăţământ de nivel superior, iar în Irlanda, urmaşii druizilor, filizii, au reuşit să întemeieze şcoli care aveau să fiinţeze pe parcursul întregului Ev Mediu. În ciuda unor asemenea activităţi nobile, romanii i-au persecutat pe druizi din cauza puterii politice şi juridice pe care o exercitau asupra celţilor şi din pricina jertfelor umane şi practicilor magice cu care se ocupau. În consecinţă, împăratul Octavian Augustus avea să interzică cetăţenilor romani apartenenţa la religia druidică, iar Tiberius a interzis cu desăvârşire exerciţiul funcţiei druidice. Mai departe, în ciuda persecuţiilor din timpul împăratului Claudiu, druidismul a supravieţuit încă multă vreme, înlocuind sacrificiile umane cu unele simbolice. Ulterior, dar treptat, religia celţilor a fost romanizată, pentru ca, în cele din urmă, autoritatea druidismului să dispară, iar şcolile de iniţiere druidică să fie înlocuite de cele creştine.

Druizii au opus o mare rezistenţă în faţa creştinismului şi prezenţei sale tot mai puternice. Sunt cunoscute multe incursiuni, mai ales în Ţara Galilor şi în insulele din jurul Scoţiei de astăzi, în care băştinaşi conduşi de druizi i-au atacat pe locuitorii satelor încreştinate şi i-au ucis. Aşa se şi explică dispariţia lor ca „ordin“ distinct după ce toate teritoriile celtice au intrat sub autoritatea Bisericii creştine. Moştenirea lor spirituală s-a păstrat, însă, multă vreme după aceea. De pildă, în Irlanda şi Britania, dar şi în Ţara Galilor, regăsim multe elemente de origine celto-druidică, datorită faptului că filizii şi barzii, urmaşii druizilor, au acceptat colaborarea cu Biserica creştină, iar aceasta i-a folosit şi pe unii şi pe alţii în dificilul ei demers de a câştiga încrederea celţilor păgâni şi, în final, de a-i converti la creştinism. În Ţara Galilor, întreaga literatură poetică celtică este opera vechilor barzi din sec. VI-VII d.Hr. După cucerirea Ţării Galilor de către englezi (1283), se pare că reuniunile poetice ale barzilor au supravieţuit până în sec. al XVI-lea d.Hr.

În ceea ce priveşte religia celtică în general, aceasta şi-a lăsat amprenta în multe dintre credinţele populare de până azi în Franţa, Anglia şi Irlanda; e vorba de credinţa în vrăjitorie, elfi şi zâne, în tot felul de monştri fantastici. Unii dintre marii zei ai panteonului celtic s-au transformat pe neobservate în sfinţi creştini, cum ar fi, de pildă, Sf. Brigite sau Sf. Patrick (cca 389-461), acesta din urmă fiind numit apostol al creştinismului din Irlanda şi cel mai mare adversar al druizilor din această ţară.