Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Sensul cuvintelor fără sensul vieţii?

Sensul cuvintelor fără sensul vieţii?

Un articol de: Narcisa Balaban Urucu - 15 Sep, 2012

An de an, examenul de bacalaureat este promovat de tot mai puţini dintre candidaţi. Ne-am obişnuit să-i blamăm pe aceştia, să-i etichetăm în fel şi chip, să-i considerăm generaţiile în care nu poţi să mai crezi. E o chestiune de logică simplă faptul că rezultatele examenelor de maturitate, de definitivat, de obţinere a gradelor profesionale şi aşa mai departe nu îşi găsesc motivaţia în acţiunile celor care le-au susţinut, ci înainte de toate în sistemul care i-a (de)format.

Exista convingerea, astăzi mă tem că ar mai putea constitui abia o părere, că, la sfârşitul studiilor de bază, o persoană este pregătită pentru viaţă, căci şcoala are rolul de a o edifica. Însă problema se pune în contextul unei întrebări cât se poate de pertinente: ne mai oferă astăzi şcoala răspunsurile de care avem nevoie pentru a înţelege cu adevărat viaţa şi pentru a putea relaţiona cu ceilalţi în mod corect? În şcoală, cu adevărat, se dobândesc informaţii multe, dar ce face şcoala pentru omul de mâine?

Din păcate, educaţia românească trăieşte între nesfârşite reforme. Generaţii şi generaţii traversează anii, dar nimic parcă nu mai reuşeşte să se aşeze, căci mereu apar schimbări, iar din cauza lipsei de coerenţă, cei care ar trebui să fie beneficiarii educaţiei sunt în realitate beneficiarii unei neorânduieli care îşi pune amprenta, din păcate, foarte drastic asupra formării personalităţii lor. Unde mai pui şi faptul că, adesea, cei care devin profesori sunt ei înşişi nişte copii care vorbesc la clasă despre valori pe care nu le mai intuiesc, poate şi pentru că nici nu le-au văzut întrupate de dascălii lor. Nu vreau să generalizez, dar din păcate am cunoscut astfel de profesori - nu-i judec, n-am nici dreptul, nici competenţa - a căror pregătire nu este suficientă în faţa agilităţii minţii elevilor lor, a perspicacităţii şi inteligenţei acestora, astfel că întrebările învăţăceilor rămân de foarte multe ori, ştiţi cum se spune, în aer. Şi încep să caute răspunsuri în altă parte. Mă întreb atunci, oare nu mass-media, noile culturi, explozia informaţională, promovarea libertăţii ca libertinaj, dezordinea din familii etc. contribuie la bulversarea celor din categoria, etichetată peiorativ şi moralist, "tineretul din ziua de azi"?! Din acest punct de vedere, şcoala actuală din România îşi ratează menirea fundamentală. Misiunea ei, în fapt, cea adevărată şi sănătoasă, este sabotată de "misiunea" celor enumerate mai sus. Şi atunci, când sinceritatea şi hărnicia, spre exemplu, nu mai există, căci sunt deficienţe majore în ceea ce priveşte transmiterea acestora prin şcoală, cum să îndrăznim a ne mai mira de faptul că la examene se copiază?

Poate că se va întreba cineva, lecturând această sumară inventariere a carenţelor sistemului de învăţământ românesc, ce contribuţie are Biserica la educarea noilor generaţii? Prilej spre a reaminti că, aşa cum a făcut-o încă de pe vremea în care găzduia, în tinda lăcaşurilor de cult, pe copiii ce buchiseau alfabetul, Biserica continuă să investească încă de la vârste fragede în creştinii de mâine (care sunt şi cetăţenii României de mâine). Proiectul naţional "Hristos împărtăşit copiilor" stă mărturie în acest sens, iar rezultatele de până acum ne îndreptăţesc să credem că investiţia pe termen lung a Bisericii este cât se poate de reală şi necesară. Dacă vom înţelege să legăm şcoala de viaţa concretă, cu toate provocările ei, dar şi de Biserica fără de care nu poţi pune şi sufletul la lucru, putem fi optimişti. Dacă nu, va reveni, cel mai probabil, iarăşi Bisericii, ca alternativă la un sistem educaţional ce s-ar construi inadecvat sau chiar falimentar, chemarea de a-şi redeschide larg tinda pentru a primi suflete de copii ce vor să înveţe nu doar sensul cuvintelor, ci şi, mai ales, sensul vieţii.