Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Teologia şi ştiinţa în interiorul cercetării teologice actuale

Teologia şi ştiinţa în interiorul cercetării teologice actuale

Un articol de: Răzvan Ionescu - 03 Mar, 2012

Dintr-o perspectivă ortodoxă, abordarea relaţiei dintre teologie şi ştiinţă nu se poate rezuma la o iniţiativă strict de ordin ştiinţific, cu alte cuvinte fără o înţelegere din interiorul vieţii eclesiale a semnificaţiei duhovniceşti a unui astfel de demers. Descoperim astăzi că Părinţii Bisericii care au abordat astfel de subiect au făcut-o cu conştiinţa că împlineau o lucrare specifică trăirii în Biserică.

În sensul sintagmei "cultură a Duhului" pe care părintele Rafael Noica o propune, Biserica ne arată că teologia se învaţă pe verticală, în taina inimii, prin lucrarea harului dumnezeiesc. Ea se trăieşte mai mult decât se gândeşte, necesitând experierea "înnoirii minţii", metanoiei, care este pocăinţa şi care înseamnă trecerea de la psihologic la duhovnicesc prin răstignirea întru Hristos a minţii pentru a învia întru cele de Sus, întru inteligenţa cea duhovnicească pe care o cerem prin Sfânta Liturghie. De unde şi adevăratul dialog "teologie-ştiinţă" în perspectivă teologică patristică, care este cel cruciform, cu alte cuvinte cel care se petrece la întâlnirea dintre verticala necreatului şi orizontala creatului. Fără achiziţionarea unei duble competenţe, teologică şi ştiinţifică, şi ne referim la teologie în înţelesul ei fundamental de trăire a harului dumnezeiesc prin viaţa eclesială, de cultivare a omului de către Duhul Sfânt, şi nu de manipulare de concepte religioase şi vid de putere transformatoare în plan existenţial, demersul de relaţionare a teologiei cu ştiinţa rămâne steril în plan existenţial şi, în consecinţă, nefolositor pentru trăitorul creştin.

Trebuie făcută distincţia între teologia ca trăire, corespunzând demersului duhovnicesc de viaţă în Hristos (de unde şi chipul de teolog înţeles ca "cercetător" lăuntric întru cele pe care Duhul le descoperă inimii prin viaţa duhovnicească şi pe care este chemat să le exprime pentru folosul duhovnicesc al tuturor) şi numitele "ştiinţe teologice", aceasta din urmă fiind orice ţine de un demers ştiinţific şi care serveşte nevoilor specifice exprimate în spaţiul teologiei. Spre exemplu, numim discipline în interiorul curriculumului academic teologic ştiinţe precum istoria Bisericii, arheologia biblică, paleografia aplicată textelor Bisericii, exegeza biblică prin metoda istorico-critică, filologia şi altele, în care se propune împletirea gestului de cercetare ştiinţific cu viziunea şi nevoile proprii teologiei, dar în conştiinţa faptului că acestea sunt, prin metoda de lucru, ştiinţe şi că doar prin extensie, dat fiind obiectul lor particular de studiu, dar nu prin metodă, le putem numi teologie. În acest context, una dintre marile voci ale ortodoxiei contemporane, arhimandritul Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopediou din Sfântul Munte (astăzi întemniţat întru Hristos), atrage atenţia că "teologia, desigur, este viaţă, iar teolog este acela în inima căruia vorbeşte Dumnezeu-Cuvântul (o Theos Logos). Nu este însă respinsă nici partea ştiinţifică a teologiei. Noi combatem absolutizarea şi rămânerea în această "teologie ştiinţifică"".

Profesorul şi teologul grec Georgios Mantzaridis e radical. Distinge între "teologia empirică" sau "trăită" şi "teologia academică", constatând că în timp ce prima se apleacă asupra experienţei necreatului, dezvăluit prin viaţa eclesială, cea de a doua, în măsura în care utilizează metoda ştiinţifică, nu ajunge, nu atât din rea-voinţă, cât pur şi simplu ca efect al metodei utilizate, să poată da seama de experienţa necreatului, întrucât acesta din urmă nu constituie un obiect al cunoaşterii valid şi recunoscut de ştiinţe. Oferind o viziune critică asupra teologiei academice, Georgios Mantzaridis afirmă că aceasta, în raport cu teologia empirică, nu poate juca un rol mai mare de simplă ştiinţă auxiliară, pentru că, investindu-se în "creat", fie se goleşte de adevărata teologie, fie se limitează în a-i sesiza aspectele exterioare. În plus, obiectivitatea ei ratează dimensiunea personalistă atât de specifică gestului de teologie ca descoperire a lui Dumnezeu printr-o relaţie interpersonală. Teologia empirică nu este antiştiinţifică, precizează Mantzaridis, ea este doar conştientă că obiectul cunoaşterii sale cere o abordare, alta decât cea proprie ştiinţelor. Într-un chip similar, Nikos Matsoukas vorbeşte de teologia harismatică, care precede pe cea ştiinţifică, evocând astfel dubla metodologie a Părinţilor Bisericii care le-au folosit în conlucrare pe ambele.

Teologia presupune libertatea întâlnirii cu Dumnezeu Cel ce rămâne dincolo de orice "garanţie" epistemologică şi determinism metodologic. Nu metoda, ca în ştiinţe, garantează succesul demersului teologic, ci reuşita demersului de curăţire a inimii, care să devină altar pe care Dumnezeu Însuşi doreşte a se dezvălui căutătorului de înţelegere şi de viaţă veşnică: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8). Teologia este demers care depăşeşte psihosomaticul, este gest viu de viaţă în împărtăşire din viaţa Celui care este prin excelenţă, a Celui care fiinţează dincolo de condiţionările specifice creatului. Cunoaşterea teologică este de ordin fiinţial, cea ştiinţifică este de ordin empirico-intelectual. Cele două pot conlucra în interiorul cercetării de ordin teologic în acel chip de intersectare cruciform, fiecare cu competenţa ei specifică, în împreună-lucrare.