Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Umple de bucurie inima mea, Fecioară

Umple de bucurie inima mea, Fecioară

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Dumitru Popoiu - 10 Martie 2013

Răsfoind o carte a­vând drept subiect darurile Sfântului Duh, am dat în­tâm­­plător peste o istorioară pe­tre­­cută acum vreo 300 de ani în Mănăstirea Sarov, a­co­lo unde la acea vreme trăia sta­reţul Serafim. Sfântul este ce­lebru pentru minunile să­vâr­şi­te, pentru înainte-vederea lui, dar mai ales pentru conver­sa­ţia cu Nikolai Motovilov, că­ru­ia i-a arătat ce înseamnă do­bân­direa harului Duhului Sfânt. Is­to­rioara din carte se re­­feră la un alt episod. Se spu­ne că un călugăr de aici era lo­vit de melancolie, încât nu pu­tea să se ridice de jos. Întâlnin­du-se o dată cu Sfântul Serafim prin mănăstire, a fost „citit“ de ma­rele stareţ, care i-a înţeles su­ferinţa de îndată. Pedagog sub­til, avva a început să cânte un tropar, arătând fratelui tâ­năr cum să-şi depăşească ne­pu­­tinţa. Era vorba despre un imn din cântarea a 9-a a Pa­ra­cli­sului Maicii Domnului: „Um­ple de bucurie inima mea, Fe­cioa­ră, ceea ce ai primit pli­ni­rea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului“.

În toate ceasloavele, titlul Pa­­raclisului e însoţit de indi­ca­ţia: „Se zice la întristarea sufle­tu­lui şi la vreme de nevoie“. A­cest lucru e de la sine înţeles, mai ales că grecescul „paraclisis“ înseamnă „mângâiere“. Pre­cum citim în numeroase al­te rugăciuni, Sfânta Fecioară e mângâietoarea noastră în ne­ca­zuri. Teostirict Monahul, pre­supusul autor al paraclisului, accentuează de mai multe ori calitatea Maicii de mijloci­toa­­re către Hristos, lucru ce se da­torează curăţeniei sale du­hov­niceşti şi trupeşti, pentru ca­re a şi fost aleasă de Dum­nezeu, pentru ca din ea să Se nască nouă Mântuitor.

După ce a cântat acest tro­par, Sfântul Serafim a adă­u­gat: „Nu ne este îngăduit să fim întristaţi! Hristos a biruit toa­te! L-a înviat pe Adam! A e­li­­berat-o pe Eva! A biruit moar­­tea!“ Părintele a făcut ast­fel o scur­tă incursiune bi­bli­­că a mo­ti­ve­lor pentru care Mai­ca Dom­nu­lui poate umple de bucurie ini­mile. Numai da­că ne gândim că întreg universul a căpătat o al­tă lumină du­pă Întruparea lui Hristos în­ţe­le­gem că Maica Sa este pur şi simplu bucuria în­truchipată. Privind la Fe­cioa­ra Maria ţi­nând pe Prunc în braţe, nu vedem numai o icoa­nă a mater­ni­­tăţii, ci totoda­tă pe cea a cu­ră­ţiei, a iubirii şi a smereniei. La venirea Ar­han­ghe­lului Ga­vri­il cu vestea cea mi­nunată, ea a răspuns: „Iată roa­ba Dom­nului. Fie mie după cu­vân­tul tău!“ (Lc. 1, 38), şi astfel a primit „plinirea bucuriei“, ca­­re este Hristos, Care a biruit toa­­te, inclusiv moartea şi a în­vi­­at pe Adam, aşa cum spunea sta­­reţul din Sarov.

Încă un lucru se mai spune în imnul adresat Sfintei Fe­cioa­re, anume că a pierdut gri­ja păcatului, o expresie care tre­zeşte nedumerire, mai ales că de cele mai multe ori ne în­gri­jim să evităm ceva - or, în a­cest caz este vorba despre exact o­pusul. Nu fără motiv se spune că poruncile cele vechi erau în­de­obşte negative: ele înfierau ce­va, purtau grijă de oameni ca să nu păcătuiască. Până şi în Rai, Adam primise porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom. Mai târziu, Decalogul dat pe Muntele Sinai trasa li­ni­i­­le unei vieţi morale în acelaşi mod, îngrijind ca omul să nu pă­cătuiască, spunându-i ce să nu facă. În schimb, Hristos le dă „poruncă nouă“ ucenicilor: să se iubească unii pe alţii (In. 13, 34). Despre iubirea lui Dum­nezeu şi a aproapelui mai vor­bise şi altă dată (Mt. 22, 39), însă cel mai cunoscut e­xem­­plu rămâne pilda Sa despre samarineanul milostiv, ca­re nu s-a mai îngrijit de trebu­ri­­le sale şi nici de cutumele so­ci­­ale, ci a sărit în ajutorul celui ră­nit (Lc. 10, 25-37). Pe scurt, po­runca nouă a lui Hristos este cea prin care se pierde gri­ja păcatului. Având în faţă pe a­proapele, omul nu mai are în prim plan gândul la ce nu trebuie să facă, la evitarea căderii în greşeală. Grija păcatului s-a pier­dut şi a început grija dra­gos­tei - care propriu-zis nici nu e o grijă, ci atitudinea firească a omului care se aseamănă din ce în ce mai mult Creatorului.

Comentând apologia iubirii din prima epistolă soborni­ceas­că a Sfântului Ioan (1 In. 4, 4-12), Fericitul Augustin a scris o o­­milie devenită celebră în lite­ra­­tura creştină. El arată cum ori­ce faptă a noastră trebuie să fie făcută oglindind iubirea: „În­tr-un cuvânt, primeşte a­ceas­tă scurtă poruncă: iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tă­ce­rea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă în­drepţi, îndreaptă din iubire; da­că ierţi, iartă din iubire. Ră­dă­cina interioară să fie cea a iu­birii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine“ (Au­gus­tin, Zece omilii la Epistola lui Ioan către Parţi, VII, 8).