Un rai niciodată atins: „Colivia de aur“

Unul din cele mai e­­moţionante filme de la Cannes din 2013, care a putut fi vizionat de curând într-o re­tro­s­pectivă la Bucureşti, este Co­livia de aur (titlu original: La jaula de oro, titlu in­ter­na­ţio­nal: The Golden Dream), debutul în lungmetraj al directorului de imagine, regizorului şi sce­naristului mexican de origi­ne spaniolă Diego Quemada-Diez. Filmul, o producţie mexi­ca­­nă, a fost premiat la sec­ţiu­nea canneză Un certain regard şi de­ţine încă 66 de importante distincţii internaţionale.

Cuceritor prin sensibilitate, re­alismul nemachiat şi prin em­patizarea profundă a regizo­ru­lui cu protagoniştii, filmul spu­ne povestea unui mic grup de copii guatemalezi, care în­cear­că să ajungă ilegal în Sta­te­le Unite ale Americii, pentru o viaţă mai bună. Debutat în cu­lorile speranţei şi bucuriei de via­ţă, filmul este o tristă saga des­pre imigrare, cu tot underground-ul sordid al traficului de persoane şi al altor afaceri i­li­ci­te, care trăiesc de pe urma ino­­cenţei puse la mezat.

Prin structura dramatică de road-movie, dezvoltată ca o incur­siune într-un teritoriu al ha­osului moral şi fărădelegii şi prin capacitatea de surprindere a autenticităţii umane din per­s­pec­tiva eroilor minori, filmul a­minteşte de Celălalt mal (2009), drama de război a geor­gi­anului George Ovaşvili, tot un debut în lungmetraj, la fel de impresionant, la fel de curajos în rostirea unor adevăruri in­comode şi aproape la fel de a­pr­eciat în festivaluri.

Colivia de aur urmăreşte pe­ri­peţiile a trei adolescenţi pauperi, Juan, Samuel şi Sara, ca­re hotărăsc să imigreze din Gu­a­­­temala în S.U.A., cu des­tin­a­ţia finală Los Angeles. Ca să se pro­tejeze de pericolele drumului, Sara îşi taie părul şi se tra­ves­­teşte în băiat. Formula că­lă­toriei transfrontaliere ilegale pa­re să fie în zonă un sport na­ţio­nal, practicat de imigranţi de toa­te vârstele. „Navetişti“ spre des­tinaţii incerte călătoresc clan­destin în vagoanele de mar­fă ale trenurilor sau pe co­per­tinele acestora, călăuziţi de spe­ranţe naive şi o fatală de­zin­for­­mare în privinţa realităţilor că­lătoriei, ce amintesc de valu­ri­le de migraţie din Europa spre America de acum vreo su­tă de ani (vezi tragedia descri­să în filmul Nuovomondo al lui E­manuele Crialese). Cei trei pri­eteni, al căror conducător ne­declarat este „durul“ Juan, sin­gurul care încearcă să gân­deas­că strategic, urmează a­ce­eaşi formulă. La graniţa cu Me­xi­cul li se alătură indianul Chauk, tot un adolescent, care nu vorbeşte spaniola şi nici vreo altă limbă în afara pro­priu­­lui dialect, dar reuşeşte, prin semne, să se împrie­te­neas­­că cu Sara şi astfel, în ciu­da opoziţiei „rasiste“ a lui Juan (singurul alb), este acceptat.

Imediat după intrarea în Me­xic, copiii, fără acte fiind, sunt prinşi de agenţii poliţiei de fron­tieră, care le confiscă băie­ţi­lor încălţămintea şi îi retrimit pe toţi în Guatemala. Samuel, cel mai pasiv, cedează şi ho­tă­răş­te să rămână la vatră. Cu toa­te că între Juan şi Chauk sunt mereu altercaţii, alimen­ta­te şi de gelozia lui Juan pe pri­etenia delicată înfiripată în­tre Sara şi indian, noul trio îşi con­tinuă voiajul, reuşind pentru un timp să facă faţă pro­vo­că­rilor necunoscutului. Peripe­ţia furtului şi gătitului unei gă­ini, angajarea ca salahori pe o plan­taţie de trestie de zahăr, cul­minată cu participarea la un par­ty al salahorilor, urmată de schimbarea centrului de greu­ta­te în inocentul triunghi amo­ros - le sugerează copiilor un oa­recare surâs al destinului.

Lovitura decisivă survine, în­să, când, alături de alţi imigranţi, copiii sunt atacaţi de un grup de traficanţi de carne u­ma­nă, care îi jefuiesc de bani şi le răpesc femeile; Sara este re­cu­­noscută ca fiind fată şi ră­pi­tă, în pofida împotrivirii dispe­ra­te a lui Chauk şi Juan, care sunt bătuţi crunt şi lăsaţi abia vii. Multă vreme inconştient din cauza rănilor, Juan este că­rat pe braţe şi îngrijit, cu lea­curi numai de el ştiute, de indi­an. Când îşi revine, cei doi în­ţe­leg că nu o vor revedea pe Sara ni­ciodată. Toată lumina interi­oa­ră a călătoriei dispare. To­tuşi, fidelitatea construită de voie, de nevoie între cei doi foşti ina­mici îi va ajuta pentru o vre­me să supravieţuiască, să facă fa­ţă altor traficanţi de fiinţe u­ma­ne (din ale căror mâini Juan îl va salva pe Chauk) şi să-şi con­tinue drumul spre nord. Mult visata graniţă a „Statelor“ es­te depăşită şi norocul pare în sfâr­şit să le surâdă... când un glonţ al poliţiei de frontieră îl se­ceră fără preaviz pe Chauk. Raiul odinioară visat devine amărăciune deplină, dar cale de-ntoarcere nu mai este.

Ultima secvenţă: seara, în­­tr-un combinat de carne din S.U.A., în halat alb, Juan face cu­­­răţenie, aruncând la gunoi frag­­­mentele de carne şi oase ră­­ma­se după sfârşitul schim­bu­­lui - me­taforă tulburătoare a car­na­giu­lui uman petrecut ta­­cit în dru­mul spre „pământul fă­gă­du­in­ţei“. Afară ninge şi bă­ia­tul con­­templă încruntat pe ce­rul nop­ţii fulgii de ză­pa­dă, pe ca­re Chauk, care voise mult să-i va­dă, nu îi va mai vedea niciodată.

Filmul trăieşte din autenti­ci­­tatea cu care prezintă realita­tea (majoritatea actorilor se­cun­­dari fiind neprofesionişti) şi din măiestria cu care regizorul ex­plorează emoţiile persona­jelor, cu toată candoarea lor; a­ces­tea transpar din multele tă­ceri, decantate de muzica rare­fi­ată, ce sugerează un rai, care pe măsura dezvoltării acţiunii de­vine tot mai de neatins. A­ceas­tă tensiune, dintre sordi­dul tot mai apăsat al realităţii şi ide­a­lul purităţii sufleteşti, ni­cio­da­tă trădat de eroi, constituie nucleul de valoare al filmului.