Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „Uşa Edenului s-a deschis, Adame, dănţuieşte!“

„Uşa Edenului s-a deschis, Adame, dănţuieşte!“

Un articol de: Dumitru Pintea - 18 Dec, 2013
La „plinirea vremii“, Fiul şi Cuvântul veşnic al Tatălui coboară în lume prin Întrupare. Îngerul vesteşte: „Iată vi s-a născut Mântuitorul care este Hristos Domnul“ (Lc. 2, 10-11), iar Biserica psalmodiază „Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte“. Întreaga creaţie se luminează întru taină şi participă doxologic la acest eveniment divino-uman: „Tot pământul văzând pogorârea lui Dumnezeu se veseleşte; magii aduc daruri, cerul prin stea vesteşte, îngerii doxologesc, păstorii cântând din fluier se luminează, ieslea primeşte ca un scaun în chipul focului“. Slavoslovia uneşte cerul şi pământul, că „astăzi S-a născut Hristos Mesia chip luminos“.
 
Operă a iubirii Sfintei Treimi, creaţia în toată bogăţia şi frumuseţea ei nesfârşită se descoperă ca dar al lui Dumnezeu pentru om. Toate actele iconomiei divine sunt „pogorâri“ ale lui Dumnezeu şi daruri pentru om. Dumnezeu se pogoară pentru a se oferi omului într-o dăruire plină de iubire şi nesfârşit de bogată. Iar omul, împărtăşindu-se euharistic de aceste daruri, Îl vede în toate pe Dumnezeu şi prin toate se ridică ca pe o scară cerească la Dumnezeu care le dăruieşte.
 
După o pedagogie divină, Dumnezeu a dat poporului ales într-un chip cu totul generos multe şi bogate daruri: chemarea, alegerea, strămutarea în pământul făgăduit, o patrie, Legea, profeţii, cultul, cortul mărturiei şi templul sfânt, credinţa şi făgăduinţele. Toate acestea şi întreg timpul Vechiului Legământ au avut un rol pregătitor. Prin toate Dumnezeu a pregătit Israelul pentru ceea ce era mai mare şi care avea să vină la „plinirea vremii“: dăruirea propriului Fiu pentru a realiza Împărăţia, însă nu cea a lui David şi nici cea a lui Solomon pe care ei le ştiau şi pe care le-au trăit, ci una absolut nouă, Împărăţia veşnică a Preasfintei Treimi. Numele sfânt al Acestuia este Emanuel, mărturisire de credinţă şi de speranţă: „Cu noi este Dumnezeu“.

Vestea cea bună

Sfinţii Evanghelişti relatează taina străină, ascunsă din veac în înţelepciunea divină şi tăinuită îngerilor, dar care prin Întrupare se face cunoscută, iar Dumnezeu cel „neajuns în slavă, a Cărui milă e nemăsurată şi iubire de oameni negrăită“, ne vine aproape. Cel ce sus împreună cu Tatăl este şezător, aici jos se face văzut, pipăit, auzit, gustat şi mărturisit. „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Mama Lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt“ (Mt. 1, 18).
 
Sfântul Evanghelist Luca, relatând evenimentul Bunei Vestiri, redă cuvintele Sfântului Arhanghel Gavriil către Fecioara Maria: „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei… că iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus ş…ţ şi Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Lc. 1, 28, 31, 35).
 
Sfântul Evanghelist Ioan, purtător fiind de Duh, teologhiseşte că Cel zămislit din Fecioară şi născut în peşteră este şi Fiul etern al lui Dumnezeu-Tatăl; este Dumnezeu-Cuvântul „prin care toate s-au făcut“ şi întru care „era viaţa“ (In. 1, 3). El a luat firea omenească pentru ca „celor câţi L-au primit şi care cred în numele Lui“ să le dăruiască „putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu... Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr“ (In. 1, 12-14).
 
Pe temeiul Revelaţiei dumnezeieşti, Biserica învaţă că Întruparea lui Dumnezeu-Fiul, Cuvântul veşnic al Tatălui, nu este o săvârşire omenească, ci de la Tatăl şi de la Duhul Sfânt (Mt. 1, 20) şi din Fecioara Maria, care într-un elan de deplină libertate şi de tindere spre cele mai de sus îşi exprimă acceptul de a se face slujitoarea planului lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire a lumii: „Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!“ (Lc. 1, 38).
 
Aşa cum zămislirea Fiului este neştiută şi tăinuită, tot aşa şi Naşterea lui din Fecioară este tainică şi negrăită, vestită de îngeri şi proslăvită de făpturi. Uimit de această negrăită taină, prorocul Isaia exclamă: „Neamul Lui cine-l va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui“ (Is. 53, 8). Comentând cuvintele prorocului Isaia, Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Căci cu adevărat ridicată de pe pământ este viaţa Unuia-Născutului, adică este mai presus de toată înţelegerea celor ce sunt pe pământ şi mai presus de tot cuvântul“.
 
Teologhisind „pogorârea“ prin Întrupare şi împlinirea Revelaţiei, Biserica slavosloveşte: „Înţelepciunea cea ziditoare acum vine, norii profeţiei se deschid, darul înfloreşte, adevărul a răsărit, încetează vorbele cele întunecate ale umbrei; uşa Edenului s-a deschis, Adame, dănţuieşte! Ziditorul nostru Dumnezeu de bunăvoie S-a zidit“. Taina cea din veac ascunsă a sfatului dumnezeiesc, acoperită în actele ceremoniale ale Vechiului Legământ şi în caracterul tainic al profeţiilor, se face acum cunoscută: „Vine Hristos, pe cel viclean să-l sfărâme, pe cei din întuneric să-i lumineze şi să-i dezlege pe cei legaţi, mai înainte să-L întâmpinăm“. Această dumnezeiască şi mântuitoare taină a Întrupării Biserica o mărturiseşte la săvârşirea fiecărei Sfinte şi Dumnezeieşti Liturghii în antifonul al doilea: „Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi“.
 
Pe această bază revelată, teologia Bisericii ecumenice a elaborat învăţătura despre „enipostazie“ şi prin aceasta o „hristologie asimetrică“, după expresia părintelui George Florovsky, în sensul că natura umană a Mântuitorului Iisus Hristos nu s-a ipostaziat (personalizat) într-un mod de existenţă separat de cel al Logosului, deoarece în Iisus Hristos nu există două subiecte, Dumnezeu nu a asumat un om, ci S-a făcut El Însuşi om, fără a înceta să fie veşnic Dumnezeu şi a restaurat chipul dumnezeiesc al omului desfigurat prin păcat. Ţinta fiinţării noastre eclesiale, îndumnezeirea în har, îşi are temeiul în Întruparea Fiului şi forţa ei dinamică în lucrarea Sfântului Duh.

Smerenia, cale spre Împărăţia Sfintei Treimi

În dinamica vieţii eclesiale, praznicul Naşterii Domnului este pentru noi şi o arătare a căii spre Împărăţia iubitoare a Sfintei Treimi. Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii necreate, ne este călăuzitor. „Cuvântul pogorându-se în chip negrăit în hotarul omenesc l-a legat pe om de El în chip nedespărţit şi smerindu-Se pe Sine şi sărăcindu-Se pe Sine a făcut cele de jos ale noastre cele de sus. Sau mai curând le-a adunat pe ambele într-una, unind Dumnezeirea cu omenitatea, arătând tuturor că smerenia este calea care duce la ceruri, punându-se pe Sine astăzi pildă oamenilor şi Sfinţilor îngeri. Acum îngerii au primit neclătirea lor cu fapta, învăţând de la Domnul calea înălţării şi asemănării cu El, că nu este cea a măririi, ci a smereniei. Acum şi oamenii au aflat îndreptarea, cunoscând calea care ne cheamă la smerenie, iar începătorul răutăţii, fiind cu adevărat plin de mândrie, a fost ruşinat“.
 
Semnificaţiile bogate şi orizonturile multiple de înţelegere a dumnezeieştii taine a Întrupării şi Naşterii Domnului, Sfântul Efrem Sirul le sintetizează şi le înfăţişează ca pe un fluviu de nesfârşite binecuvântări peste lume: „Binecuvântat fie Copilul care a bucurat astăzi Betleemul! Binecuvântat fie Pruncul, care i-a întinerit astăzi pe oameni! Binecuvântat fie rodul care S-a pogorât la noi flămânzii! Binecuvântat fie Cel Milostiv care a îmbogăţit dintr-odată toată sărăcia noastră şi a umplut toate nevoile noastre! Binecuvântat fie Cel pe care îndurarea Sa L-a plecat să tămăduiască bolile noastre! Binecuvântat fie Copilul Tău care a desfiinţat asprimea inimii noastre!“