Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Vârsta necunoaşterii

Vârsta necunoaşterii

Un articol de: Alexandru Pripon - 06 Iul, 2012

Să ne imaginăm, pentru câteva clipe, că ar exista un moment precis stabilit al cunoaşterii depline. Sau măcar al dobândirii unei înţelepciuni disponibile oamenilor. O vârstă mai mult ori mai puţin înaintată, care să ne aducă adevărata maturitate, prilej de meditaţie, înţelegere a erorilor din perioada trecută şi îndreptare a lor rapidă, eficientă. Oare ar fi bine? Desigur că nu. Am aştepta cu toţii ne-păsători să ajungem la respectiva etate, privind cu indiferenţă furtunile şi stările de acalmie care duc, de obicei, la îmbogăţirea spiritului. Binele şi răul s-ar contopi sub oblăduirea unei morale permisive, relaxate. Iar înţelepţii cetăţii ar avea doar meritul conferit de vârstă, nu de vreo străda-nie personală.

Din fericire, o astfel de situaţie reprezintă doar rodul imaginaţiei, nu o evoluţie posibilă. Cu toate că, dacă privim cu atenţie la mentalitatea indusă copiilor, vom remarca faptul că aceştia se află, parcă, într-o expectativă relaxată, căci va apărea probabil, cândva, de undeva, înţelepciunea. De oriunde, dar nu din cărţi, ca rod al strădaniei proprii. De ce? Foarte simplu: pentru că noi i-am învăţat să se comporte astfel, asociind anumite aspecte, specifice unei bune educaţii şi unui efort susţinut, cu o vârstă. De obicei, cu o vârstă înaintată. Plasând, astfel, rezultatele oricărei strădanii într-un loc îndepărtat, aparţinându-i unui timp îndepărtat.

Izbânda unora înainte de vremea bănuită de noi ridică o seamă de sprâncene, a mirare, declanşează câteva reacţii de admiraţie şi puţin mai multe reacţii de respingere groso-lană. Până la urmă, cei aflaţi înaintea timpului lor nu atrag la fel de multe persoane ca o asistentă a prezentatorului vreunei emisiuni televizate. E doar un exemplu, poate nu chiar inspirat.

Aceeaşi mentalitate pare a fi aplicată şi în cazul educaţiei religioase. Am văzut copii destul de mari care nu ştiau nici măcar să se închine, deşi părinţii se declarau creştini ortodocşi. Motivul? Simplu: era prea devreme să li se ofere asemenea învăţături. Am văzut persoane mature care se închinau rar, extrem de rar, iar atunci când o făceau, adoptau nişte mişcări bizare, aşa cum apar probabil prin telenovele. Motivul? Desigur, era prea devreme. Şi am văzut persoane în vârstă care se străduiau să pară credincioase, arătându-le tuturor ce avansate erau cunoştinţele lor privitoare la religie: o combinaţie nefirească de superstiţii cu iz păgân şi precepte născocite în grabă, probabil invenţie proprie. Căci, în sfârşit, sosise momentul, dar nu existau bazele: cunoaşterea preceptelor care să ducă la o viaţă religioasă. Iar improvizaţia, în ciuda aparenţelor, nu duce la nimic bun.

O astfel de persoană, fără a-mi cunoaşte ocupaţia, mi-a explicat nu demult, pe un ton misterios, voit mistic, că sâmbăta nu se ţine niciodată post, căci este, citez, ziua diavolului. Am încercat să îi explic faptul că nu există vreo zi dedicată satanei, că ar fi stupid să credem aşa ceva dacă suntem creştini.

M-a privit strâmb, cu o milă amestecată cu trufie, apoi mi-a spus, pe un ton abraziv: "Tu eşti tânăr şi nu ştii. Când o să ajungi să mergi şi tu la biserică...". "Păi, ce vă face să credeţi că nu merg şi la vârsta aceasta?" "Ei, am primit răspunsul, eşti prea tânăr pentru asta." Apoi, pe un ton misterios: "Când o să ajungi la vârsta mea, o să înţelegi". Lucru de care, în ciuda bunăvoinţei ce mă caracterizează mai tot timpul, mă cam îndoiesc... În acest context, restul discuţiei, cu un evident caracter instructiv-educativ, nici nu mai contează.