„România e un sit arheologic şi e un miracol că mai există“

Nu a fost nevoie de 19 ani - vreme de când Peter trăieşte în România - ca să-şi dea seama de potenţialul imens pe care ţara noastră îl posedă şi de nevoia de a încuraja pionieratul, indiferent de domeniu.

 

„România este ca un sit arheologic, sapi, sapi şi găseşti tot mai mult. Cu cât stau mai mult aici, îmi dau seama cât de puţin o cunosc. Ţara aceasta e complexă, de aceea e greu de înţeles. Are multe straturi, care provin din conjuncturile geopolitice, şi este un miracol că mai există încă şi că nu a fost sfâşiată, dar acesta este meritul vostru, al românilor. Ceea ce v-a ţinut a fost credinţa, toleranţa. Românul are o fire paşnică, la fel ca irlandezul. Noi nu am plecat să cucerim pe nimeni, am fi vrut să stăm acasă (râde). Şi voi la fel, toată lumea este bine venită în România. Sunt problemele legate de etnii, dar acestea sunt normale într-o ţară în care există un mare mix de etnii“, explică Peter Hurley cu gesticulaţii largi, şi când îi vine lui mai bine împunge cu degetul arătător masa de lemn sub care tresare ceaşca din lut aburindă, plină cu ceai. Nu a văzut toate acestea dintr-odată, mai ales că la venirea sa în România era concentrat pe afacerile lui legate de consultanţă în business, pe care le-a crescut de la zero cu alţi doi parteneri irlandezi. Au fost vremuri profitabile financiar, dar nu şi din punct de vedere uman.

„Am fost un om bogat, dar acum sunt sărac“, spune Peter şi nu se poate abţine să nu zâmbească cu detaşare, pentru că acum se consideră un om liber, mai bucuros decât atunci când ducea grija banilor. A învăţat că valoarea unui om nu constă în cât şi ce are, ci în ce este el. Lecţia aceasta, valabilă pentru întreaga umanitate, a deprins-o aici, în România, în casele celor umili, unde a fost întotdeauna bine primit, fără a oferi nimic în schimb. S-a întâmplat, mai exact, în timpul „aventurii“ din decembrie 2012, când irlandezul, conştient de drama prin care trec comunităţile noastre rurale - pierdute în uitare, fără acces la piaţă pentru a-şi valorifica produsele - s-a hotărât să protesteze, de unul singur, într-un mod inedit: a străbătut, pe jos, 630 km, drumul de la Sighetu Marmaţiei la Bucureşti.

 

„Suntem pe punctul de a pierde autenticul. E o moarte lentă şi tristă pe care o parcurge această civilizaţie veche rurală, care este multimilenară, strâns legată de creştinism, de identitate în cele din urmă“, şi-a spus Peter la începutul drumului care a durat 25 de zile, din care 22 de zile a mărşăluit, două le-a petrecut în Braşov, iar într-una nu a putut merge din cauza rănilor de la picioare. „Am o responsabilitate faţă de această ţară“, îşi repeta bărbatul pe parcursul celor 30 de km străbătuţi zilnic, timp de 10-14 ore. Nu a fost uşor, dar a fost înălţător, pentru că, după ce s-a încheiat, Peter şi-a dat seama că protestul pe care îl iniţiase s-a transformat într-un pelerinaj, într-o „experienţă care mi-a dat de gândit“, după cum mărturiseşte. „Fără Dumnezeu nu reuşeam. Erau momente când ningea, mai aveam în faţă 14 km, era noapte, singur, nu prea ştiam unde sunt, nu văzusem oameni şi nu vorbisem cu nimeni de ore întregi. Apoi, a fost întâlnirea cu troiţele. Foarte multe. Îmi formasem obiceiul să mă opresc la fiecare. Am început să mă rog. Primele rugăciuni au fost pentru părinţii mei, drept mulţumire că au primit multe daruri, pentru că şi-au abandonat viaţa în voia lui Dumnezeu. Au urmat toţi oamenii pe care îi cunosc. I-am luat pe rând şi le-am dedicat o zi de rugăciune“, detaliază Peter, precizând că şi în Irlanda există troiţe, dar mai puţine ca la noi.

Pe drum, a văzut peisaje minunate, kitsch pe ici pe colo, bogăţie dar şi multă sărăcie, mai ales în cadrul comunităţilor de romi, fără ajutorul cărora Hurley spune că nu ar fi putut încheia drumul cu bine. A fost găzduit de o familie de ţigani într-o locuinţă modestă, „aproape în cădere. În cele trei camere locuiau 12 oameni. Erau foarte săraci şi copiii, şase de toţi, erau frumoşi, angelici de-a dreptul, şi foarte inteligenţi. Au refuzat banii de la mine. Mi-au spus: «Tu eşti pe jos, noi suntem fraţi în drumul tău. Păstrează-ţi banii pentru mai departe!»“

 

Cu excepţia prietenilor care l-au găzduit, pelerinul irlandez spune că oamenii săraci, simpli, i-au fost de mare ajutor: „Aceşti oameni, când văd pe cineva în nevoie, se umplu imediat de îngrijorare. Cei care m-au oprit şi m-au întrebat dacă vreau să beau un ceai au fost sărmanii. Îmi pare rău s-o spun că oamenii cei mai împietriţi au fost oamenii cu bani, pentru că şi eu am fost odată un om cu bani“.

 

Însufleţit de amintiri, Peter şi-a promis că va scrie o carte despre drumul său. Printre filele sale, cu siguranţă îşi va găsi locul bătrânul la uşa căruia a bătut aproape de miezul nopţii: „Mi-a spus să intru fără să se ridice din pat. Mi-a oferit un loc pe jos, pentru că celălalt pat era al fiului său care urma să vină pe la 1 dimineaţa de la muncă, după un drum lung, pe care îl făcea, zilnic, pe jos. Când a intrat băiatul, luminile erau stinse, eu eram întins pe podea, şi când m-a văzut, mi-a dat cele două mandarine pe care le avea în mână. M-a privit în ochi şi nu a spus nimic. A fost emoţionant. Nu ştiu ce să spun, poate de asta sunt săraci, că împart tot ce au… Am făcut drumul acesta fără să stau la hotel, fără să cumpăr o sticlă de apă, un fursec, o pâine măcar, şi asta datorită celor umili care mi-au legat rănile de la picioare, mi-au dat să mănânc, să beau, m-au primit în casele lor.“

Aproape de Bucureşti, Peter s-a oprit în dreptul unei case pe al cărei gard erau expuse mai multe drapele. Costa un leu sau doi lei bucata şi erau cusute de o bătrână de 80 de ani care i-a oferit călătorului, după câteva minute de vorbă, un steag. A venit şi ultima noapte de găzduire, la o familie de ţărani, înainte de a ajunge acasă. A doua zi dimineaţă, mare i-a fost surprinderea şi bucuria de a vedea cum de toiag, cu care călătorise tot drumul, doamna casei îi legase tricolorul. A fost un gest de încredere, de înnobilare şi de recunoştinţă a acelei femei simple faţă de un străin care îşi iubeşte ţara de adopţie mai mult decât unii români. Ochii lui Peter privesc fix şi albastrul lor capătă nuanţe electrice, melancolice. Mâinile se cuminţesc. Ceaşca cu ceai s-a răcit de mult. Arc peste timp: imaginaţi-vă un bărbat istovit, însă cu un zâmbet larg pe faţă, cu hainele şifonate şi murdare de drum, cu părul vâlvoi şi cu un rucsac care îi aduce uşor umerii în faţă, sprijinit într-un toiag de care stă aninat un tricolor. Aşa arăta Peter Hurley la intrarea în Bucureşti. Primii care l-au întâmpinat, căci era foarte dimineaţă, au fost măturătorii străzii, care s-au adunat în jurul lui, după cum îşi aminteşte: „S-au bucurat foarte mult când m-au văzut. Da, au fost multe momente de bucurie în cele 25 de zile. De fapt, drumul acesta a fost un fel de provocare pentru România cât a fost şi pentru mine. A fost dorinţa mea de a dovedi că se poate.“

Visul românesc, trăit în realitate, al lui Peter Hurley merge mai departe. Chiar dacă au trecut aproape 20 de ani de când locuieşte aici, nu i-a venit niciodată să o ia la fugă, din contră, e un vorbitor bun de limba română (cu un uşor accent), pe care a început să o stăpânească după şase ani, învăţând-o „lăutăreşte, adică după sonoritate, nu după carte“, după cum recunoaşte amuzat. Despre români are numai cuvinte de bine: „Majoritatea românilor sunt cu sufletul la locul lui şi cu bun-simţ. Unii români sunt conştienţi de suferinţa prin care au trecut strămoşii dinainte şi consideră că au o responsabilitate faţă de ei şi de rolul lor în societate.“ Dacă nu ar fi simţit toate acestea, Peter nu ar mai fi trăit astăzi aici. Şi nici nu s-ar mai zbate să caute finanţare pentru cea de-a doua ediţie a Festivalului „Drumul lung spre Cimitirul vesel“, care a debutat în 2010 şi care este eveniment intercultural de tradiţii româneşti, creat cu scopul de a promova autenticul.

 

Festivalul, spune Hurley, a fost provocat de iniţiativa unui compozitor, tot irlandez, Shaun Davey, care a realizat melodii pentru 13 epitafuri desprinse de pe crucile din Cimitirul vesel.

 

O parte dintre concertele „Vocile din Cimitirul vesel“ au fost organizate de Peter şi, practic, acesta a fost unul dintre momentele sale importante de întâlnire cu satul tradiţional românesc şi bogăţiile sale, fără a uita de sprijinul oferit prin campaniile de promovare pe care le-a iniţiat pentru proiecte de investiţii, infrastructură, resurse umane, IMM-uri şi proiecte sociale.

Îmi vorbeşte despre Irlanda, doar atunci când îl întreb despre părinţi, fraţi, surori, felul de mâncare preferat. E liniştit că părinţii, care au împlinit fiecare mult peste 80 de ani, i-au înţeles dorinţa de a rămâne în România, mai ales după ce l-au vizitat în anul 2000 şi au fost încântaţi să descopere viaţa tradiţională rurală din Transilvania şi Bucovina, asemănătoare cu viaţa Irlandei din perioada copilăriei lor.

 

Îmi mai spune că ţara sa de origine şi-a pierdut cultura tradiţională autentică şi când îl întreb cum se face de nu se află, acum, în Irlanda pentru a face ceva în privinţa aceasta, ci din contră, trăieşte într-o altă ţară, pentru a cărei identitate se luptă, îmi răspunde zâmbitor, în stilul caracteristic: „Irlandezii au început să plece din Irlanda de mai demult. Sunt 4 milioane acum în ţară. Ţara a intrat pe o direcţie bună. Am încredere că ţara se poate descurca şi fără mine. Suntem, totuşi, 10 copii de toţi, deci a mai rămas cineva acolo“.