Arta și kitsch-ul

Termenul de kitsch a intrat în uzul general începând cu anii '60-'70 ai secolului al XIX-lea prin intermediul jargonului pictorilor şi al negustorilor de artă din oraşul german München, fiind utilizat prin referire la producţiile artistice ieftine. Apoi, primele decenii ale secolului XX au marcat răspândirea la scară internaţională a acestui termen. Lucrurile kitsch suscită în om trăiri superficiale în comparaţie cu cele inspirate de operele de artă. Lumea kitsch-ului va căuta mereu să ofere adepţilor săi ceea ce aceştia aşteaptă.

Urmărind definiţiile date kitsch-ului în dicţionarele de artă şi estetică, ne întâlnim cu fraze care exprimă în mare acelaşi lucru: kitsch-ul este un termen care denumeşte acele obiecte pseudo-artistice, care imită opere de artă genuine. Sunt produse manufacturiere sau la scară industrială, din materiale ieftine, ce le copiază pe cele scumpe şi sunt caracterizate prin idilism, dulcegărie, exotism, valoare ludică şi prin „recursul la trucuri şi substituiri tehnice, la asocieri de materii stridente, care iau ochii, străine de bunul-gust”, şi am adăuga, străine de emoţia specifică artei.

Unul dintre cele mai complexe dicţionare de artă („The Dictionary of Art”) adaugă definiţiei de mai sus apelativul kitsch-ului ca formă de „artă parazită”, ale cărei funcţii esenţiale sunt de a flata, de a încânta şi de a induce o stare de siguranţă privitorului sau consumatorului de lucruri kitsch. ­Domeniile în care se manifestă kitsch-ul sunt aceleaşi cu ale ar­tei - arhitectura, pictura, sculptura, literatura, muzica, fotografia, filmul, designul.

Cum recunoaștem kitsch-ul?

În afară de a fi nişte definiţii mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, ne punem întrebarea în ce măsură reuşesc ele să fie îndeajuns de comprehensibile în favoarea distincţiei dintre adevărata artă şi kitsch. Oare cât de bine ar înţelege un individ oarecare, mai puţin iniţiat în frumoasa şi fascinanta lume a artei, diferenţa dintre reproducerea după „Carul cu boi” al lui N. Grigorescu, care, încadrată în volutele aurii ale ramei, atârnă de peretele sufrageriei sale şi opera de artă cu acelaşi nume, din muzeu? Oare şi-ar da seama că acea imagine reprodusă, acel surogat, care îi trezeşte amintiri de neuitat legate probabil de locul geografic de unde l-a cumpărat ca suvenir, este un kitsch? Sau mai bine, este el suficient de pregătit emoţional să recunoască faptul că de peretele spaţiului său intim stă agăţat un fals ieftin care nu are nimic de-a face cu marea artă sau cu trăirea artistică autentică, ci doar cu emoţiile sale plăcute care s-au cerut marcate prin achiziţionarea unui obiect? Individul în cauză ar putea fie să-şi continue investigaţia despre distincţia kitsch-artă, fie să închidă angoasat dicţionarul, consternat de insulta adusă obiectelor de care s-a înconjurat, tocmai că îi transmit sentimente atât de necesare de confort, visare, voie bună şi de securitate în atmosfera intimă a locuinţei sale.

Kitsch-ul s-a născut din artă, s-a inspirat neîncetat din artă, însă efectul său este cel de parazitare a artei şi de deconstruire a esteticii. Hermann Broch afirmă tranşant chiar că kitsch-ul este indisolubil legat de artă şi că „o fărâmă de kitsch există în orice fel de artă” pentru că „în orice artă există un minimum de convenţionalism, de dorinţă de a face pe placul clientului” şi nici un maestru nu este scutit de kitsch.

În sens generic, arta constituie un sistem de forme de expresie capabile să provoace prin contemplare diverse sentimente, trăiri, dispoziţii, graţie subiectului reprezentat, meşteşugului prelucrării materialelor şi regulilor estetice.

Opera de artă are o paternitate, kitsch-ul nu aparţine unui autor anume

În contextul civilizaţiei, arta a fost identificată la început cu meşteşugul. În Grecia Antică, echivalentul cuvântului artă era techne, cu sensul de perfecţiune a formelor obţinute prin prelucrarea materialelor diferite, aflate în acord cu anumite norme. Crearea operei în conformitate cu anumite reguli a devenit o constantă în artă, chiar dacă de-a lungul timpului aria lor s-a lărgit. Pentru a ajunge la statutul de techne, meşteşugul trebuie animat de talent şi de momentul decisiv materializării ideii - inspiraţia. Astfel, forţa creatoare a artistului, impregnată de accente ale personalităţii sale, ajunge să transpară prin opera sa. Opera de artă are o paternitate sigură spre deosebire de kitsch, care nu aparţine unui autor anume, ci eventual maşinii industriale. Opera de artă nu este niciodată creată exclusiv pentru autorul ei, ci este întotdeauna aşezată între creatorul ei şi spectatorul ei. Valoarea sa se desprinde din coerenţa dialogului artist - operă de artă - privitor, atunci când este supusă ochiului evaluator al privitorului, care, prin contemplare, şi nu prin consum vizual superficial ca în cazul obiectelor kitsch, ajunge să pătrundă în lumea operei şi să înţeleagă intenţiile creatorului. Contemplarea este starea care pregăteşte atingerea katharsisului.

Înainte de a se materializa în lucruri, kitsch-ul este o stare de spirit

Katharsisul, concept introdus de Aristotel şi păstrat secole de-a rândul în susţinerea discursului evaluator al oricărei opere, se referea iniţial la trăirile pe care le încearcă spectatorul în faţa piesei de teatru dramatice. Katharsisul presupune metamorfozarea spectatorului, în sensul eliberării, purificării de pasiuni, de sentimentele fricii şi compătimirii care sunt trăite, prin identificare, odată cu personajele dramei. Însemnând purificare, katharsisul presupune, aşadar, depăşirea pasiunilor opresive pentru sufletul omului. Raportarea la lumea kitsch-ului nu se poate face în afara pasiunilor sau a sentimentelor, însă acestea sunt de cu totul altă factură. De fapt, nici nu s-ar putea vorbi despre kitsch fără a lua în considerare partea afectivă pe care lucrurile (obiecte, muzică, spectacole, lecturi) kitsch o exaltă în privitorii, ascultătorii sau cititorii care aderă la el. Abraham Moles, care a pus accentul pe psihologia kitsch-ului, consideră că înaintea materializării, kitsch-ul există dinainte sub forma trăirii, atitudinii şi conduitei faţă de mediul înconjurător („este o stare de spirit care, eventual, se cristalizează în obiecte”). Această opinie schimbă viziunea asupra lucrurilor kitsch. Așadar, nu este suficient să afirmăm că anumite lucruri erau considerate în sine kitsch. Odată cu acest punct de vedere, kitsch-ul devine o parte imanentă alcătuirii sufleteşti a omului. Devine un fel de virus care, înmulţit peste măsură în „organismul” sufletului, îl îmbolnăveşte şi îi perturbă manifestările sănătoase. În acest caz, lucrurile caracterizate drept kitsch devin doar simple proiecţii ale unui suflet îmbolnăvit de sentimentalism dulceag şi ieftin, înduioşare, nostalgie incurabilă, amuzament prostesc, visare narcotizantă, vulgaritate.

Katharsis vs kitsch

Sentimentele kitsch nu ating niciodată extremele, excesul. Dacă eroul tragediei este pedepsit crunt de zei din cauza excesului de trufie, eroul din literatura kitsch nu depăşeşte niciodată măsura, nefiind capabil să-şi asume responsabilitatea faptelor sale excesive, complăcându-se într-o stare de mijloc total neanimată de voinţa de autodepăşire. Sentimentele kitsch nu sunt niciodată calde sau reci; sunt doar călduţe. Omul kitsch îşi doreşte să trăiască într-o stare de fericire perpetuă, iar atunci când cade din această stare se împotmoleşte iremediabil în nefericire. Singurul exces al kitsch-ului este doar ducerea lui la extrem prin proliferarea lui excesivă. Sau, după cum apreciază Herman Istvan, „kitsch-ul presupune năzuinţa spre sublim, dorinţa de idilă, de fericire, de tandreţe, de satisfacţii, dorinţa ca orice conflict să se termine cu happy-end şi ca binele să triumfe asupra răului”. De fapt, pentru el nu există decât o iluzie a păcii, o pseudo-armonie, după cum în faţa unui obiect kitsch nu poate exista doar o iluzie a katharsisului. Fortăreaţa de obiecte kitsch este locul ideal pentru omul kitsch, care îl ţine departe de repercusiunile răscolitoare ale contactului cu insolitul, frapantul şi uluitorul din artă.

Împlinirea orizontului aș­teptă­rilor, indiferent de considerentele etice, educaţionale, filosofice, va asigura perenitatea kitsch-ului. Între oameni şi obiectele care se produc pentru prostul lor gust se creează un cerc vicios întreţinut de orizontul așteptării predictibile.

Prin prisma acestei realităţi se explică fluxul de nestăvilit al producţiilor mediatice kitsch care întreţin mentalitatea şi trăirile kitsch. Argumentul că pentru a putea face faţă concurenţei este necesar să prezinţi audienţei ceea ce îşi doreşte se află pe buzele majorităţii producătorilor de pe piaţa mediatică. Acelaşi precept se regăseşte, de altfel, şi în ideologia supermarketului. Aşa se explică şi proliferarea stereotipurilor în producţiile mass-media şi în special în publicitate. Stereotipurile întruchipează aşteptări închipuite pe baza cărora se formează reacţii rutinizate faţă de stimulii din exterior.

Concluzionând, dacă kitsch-ul poate împrumuta din artă orice, katharsisul nu va intra niciodată în apanajul său. Considerăm că dacă ar avea această pretenţie, ar trebui să-şi proclame de unul singur moartea. De aceea, am putea spune că opusul katharsisului este kitsch-ul.