Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză Biserica, de veghe la devenirea sufletului românesc

Biserica, de veghe la devenirea sufletului românesc

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Analiză
Un articol de: Pr. Alexandru Pripon - 11 Oct, 2020

Imaginea satului ­românesc autentic pare, astăzi, accesibilă doar entuziaștilor și cercetătorilor. În afară de câteva șabloane legate de portul tradițional și de muzica populară, ambele mult modificate de anii care vin și trec, nu știm mai nimic despre moștenirea lăsată de înaintașii noștri. Ni se spun multe lucruri, unele exagerate, vizibil, altele mărunte platitudini, dar ne putem imagina cu greu chipul țăranului român ­veritabil, dincolo de ­propaganda pro sau ­contra oricărei forme de tradiționalism. Acesta ­este efectul secundar al luptelor dintre sloganuri, purtate cu arme concrete și contondente, menite să distrugă idealuri, nu să formeze conștiințe.

Conștiința noastră, ca neam, rămâne precară, căci sirenele despletite ale modernismului mereu dezirabil, deși mai întotdeauna dezamăgitor, ne-au condus pe drumul uitării de sine cu un viers atât de convingător, încât abia dacă am remarcat cât de profundă este schimbarea. Sub imboldul noutății, ne-am transformat în niște persoane care seamănă cu noi, dar au vocea și privirea altora, imitații fără talent ale celor care s-au străduit să făurească, pentru o clipă - mereu aceeași -, apogeul unității și, implicit, al devenirii noastre. Și nu este vina noastră, neapărat, că lăsăm deoparte, neatinse, principiile călăuzitoare ale gene­rațiilor trecute (până la urmă, așa am fost învățați, de atât timp), dar nici nu am încercat să facem ceva, concret, în această privință. Am așteptat să ni se traseze drumul prin lume și am acceptat să urmăm calea - modernă, desigur - către un viitor spoit în culori vii.

Schimbările radicale din epoca modernă au coincis cu marile dezastre

În perioada interbelică, Eugen Lovinescu încerca să imagineze parcursul potrivit pentru o Românie încă mult afectată de greutățile trecutului și incompatibilă, teoretic, cu Occidentul dezvoltat, parcurs care să o așeze pe un loc meritat, între statele moderne. Criticul remarca: „La baza vieții noastre naționale se află conflictul provocat de lipsa de sincronism dintre prefacerea revolu­ționară a insti­tuțiilor și a con­dițiilor de viață socială și prefacerea înceată și evolutivă a ­sufletului românesc” (Eugen ­Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 48). Iar această concepție, alăturată altora, din cadrul „sincronismului” - foarte pe scurt, ideologie care teoretiza „sincronizarea” României cu Occidentul -, este foarte asemănătoare cu multe gânduri care prind glas și astăzi. După cum atunci, ca și astăzi, religia era considerată, de către unii, un obstacol în calea evoluției către modernism. Pe marginea schimbării, toate miș­cările capătă o bruschețe nefirească, gândurile au întotdeauna caracter de sentință și cuvintele sunt mai tari, poate, decât ar fi cazul, influențând doar spirite, nu și evenimentele ulterioare. Și tocmai de aceea, probabil, imensele schimbări, în istoria modernă, au coincis cu marile dezastre.

Eu cred că devenirea sufletului românesc, „prefacerea înceată și evolutivă” a acestuia, enunțată de Lovinescu, ne-a salvat, ca nație, de-a lungul veacurilor. Că tocmai această desfășurare lentă, această împlinire treptată, parcurgând toate etapele logice ale unei dezvoltări ființiale, nu ale unei transformări de suprafață, au menținut „sufletul românesc” acolo unde îi este locul: în însuși nucleul națiunii noastre, alături de credința cea mântuitoare. Modificările prea prompte de paradigmă, din mers, dezechilibrează tot ansamblul conceptual care stă la baza unei societăți și au puterea, dacă istoria oferă condițiile, să distrugă până și simplele amintiri legate de acea civilizație. Ar trebui să înțelegem acest ­lucru, noi, cei care știm cele mai importante lucruri despre stră­moșii noștri daci din ceea ce au consemnat cuceritorii romani pe Columna lui Traian. Ar trebui ­să știm acest lucru mult mai bine decât alții, noi, cei care încercăm să ne amintim cine suntem ­cu adevărat, după aproape o ­jumătate de secol în care otrava comunismului s-a revărsat peste tot ceea ce însemna tradiție ­românească.

Tradiția nu este ceva perimat și desuet, ci experiență de viață verificată de istorie 

Momentul în care ajungem să privim tradiționalul cu ochi critic, considerându-l un factor perturbator și dăunător efortului de a păși întru modernism, este începutul sfârșitului pentru o națiune. Deoarece reprezintă o imposibilitate dovedită de secolele care au tot trecut, necruțător, să arunci ancora într-un punct, pe hartă pentru a te dezice, imediat, de tot ceea ce a presupus drumul până acolo. Poți, desigur, să rupi paginile din jurnalul de bord, poți să te îmbraci diferit și să vorbești cu un alt accent, poți să îți impui o uitare maladivă sau o ignorare dispre­țuitoare, dar clipele, orele sau secolele petrecute pe drum vor face întotdeauna parte din ­tine, așa cum face parte și noua ta existență, sub strălucirea altor zări.

Scrutând prin trecut cu privirea întristată a celui dezamăgit de prezent, este foarte greu să rămânem încrezători într-un viitor mai bun, atât timp cât însăși existența noastră pare a se îndrepta într-o direcție greșită. Dar drumul pe care mergem nu este neumblat. Am mai pășit pe aici, nu cu foarte mult timp în urmă, căutând o modalitate de a ne identifica, paradoxal, cu noi înșine, descoperindu-ne locul sub soarele acestei lumi în perpetuă schimbare. Iar salvarea noastră nu s-a aflat în edificiile lumii moderne, ci în locașurile de cult, unde am păstrat, alături de credința în Dumnezeul Cel viu și statornic, conștiința românească, identitatea noastră, ca neam aflat mai întotdeauna în calea furtunilor schimbării.

Și da, poate că imaginea satului românesc autentic pare, astăzi, accesibilă doar entuziaștilor și cercetătorilor. Poate că, în afară de câteva șabloane legate de portul tradițional și de muzica populară, ambele mult modificate de anii care vin și trec, nu știm mai nimic despre moște­nirea lăsată de înaintașii noștri. Căci ni se spun multe lucruri, unele exagerate, vizibil, altele mărunte platitudini, ca urmare a propagandei pro sau contra oricărei forme de tradiționalism. Dar ne putem ima­gina cu ușurință chipul țăra­nului român veritabil, acolo unde îi este locul, acolo unde ne este salvarea: în Biserica strămo­șească, cea care a vegheat devenirea sufletului românesc!

Citeşte mai multe despre:   sat