Boala trupului, spre înţelepţirea sufletului

Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) este cel mai mare orator creștin. Opera sa este un izvor inepuizabil de învățături și sfaturi duhovnicești nu doar pentru slujitorii bisericești, ci și pentru orice creștin iubitor de viață spirituală înaltă și dornic de îmbunătățire morală. Una dintre temele larg analizate de către Sfântul Părinte o constituie cea a suferinței și a bolii.

Înainte de căderea în păcat, protopărinții noștri Adam și Eva nu cu­noș­teau suferința și boala, durerea și moartea. Acestea au intrat în firea umană și s-au transmis întregului neam omenesc ca efecte ale păcatului stră­moșesc. După cădere, omul, cunoscând efectele durerii, caută să o evite, refugiindu-se în bra­țele plăcerilor, care, însă, nu îi oferă fericirea adevărată și nici nu îi procură împliniri înalte și curate, ci îl scufundă și mai mult în iadul păcatelor și al patimilor.

Cunoscând această fugă a omului de durere și alergarea lui în direcția plăcerii, Dumnezeu a rânduit, în viața omului și în baza atotînțelepciunii Sale, o alternanță a acestora. Durerile sunt, astfel, alinate de bucurii, iar bucuriile, dacă nu sunt trăite curat și înalt, se transformă în izvoare de durere, suferință și boală trupească și spirituală. În acest mod, „Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferință continuă. Ne dăruiește perioade de liniște și pace, pentru a ne mângâia și odihni, dar, din când în când, uneori mai des și alteori mai rar, ne trimite ispite și necazuri. În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scape de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gândim la El și să ne apropiem de El, ca să alergăm lângă El și să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea și alte rele”.

Nu prezența încercărilor și a necazurilor, a suferinței și a bolii ar trebui să ne îngrijoreze și să ne sperie, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, ci lipsa acestora, într-o viață caracterizată de păcate și de patimi, căci spune el: „Atunci mai cu seamă trebuie să ne întristăm, când ne merg toate din plin, ducând o viață plină de păcate. Totdeauna trebuie să ne temem când păcătuim, dar mai cu seamă atunci când nu avem necazuri. Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi pentru fiecare păcat în parte, pedeapsa ne-ar fi ușoară; dar când rabdă îndelung pentru fiecare păcat ce săvârșim, ni se strânge mai mare osândă, de stăruim în astfel de păcate. Dacă cei ce fac fapte de virtute trebuie să sufere necazuri, apoi cu mult mai mult cei păcătoși”.

Această alternanță între bucurii și necazuri, sănătate și boală, este necesară pentru viața și urcușul duhovnicesc, iar momentul trimiterii lor, durata sau ușurarea lor reprezintă o dovadă a atotînțelepciunii dumnezeiești și a Proniei divine. „Sufletul omenesc, învață Sfântul Ioan Gură de Aur, are nevoie de amândouă aceste leacuri: de asprime și de bunătate. Pentru aceea Dumnezeu conduce lumea așa; uneori o ceartă, alteori o cruță și nu lasă să fie singure pe pământ nici numai cele bune, nici numai cele rele. După cum uneori e noapte, alteori e zi; uneori e vară, alteori e iarnă, tot așa și în viața omenească, uneori e durere, alteori e bucurie; uneori e boală, alteori e sănătate. Să nu ne minunăm, dar, când suntem bolnavi, pentru că ar trebui să ne minunăm și când suntem sănătoși; să nu ne tulburăm când suferim, pentru că ar trebui să ne tulburăm și când ne bucurăm. Toate, și unele și altele, se întâmplă în chip firesc și obișnuit”. 

Originea bolilor și a suferințelor

Arătând că „dacă moartea, cel mai mare rău, își are rădăcina și temeiul în păcat, cu atât mai mult majoritatea bolilor”, Sfântul Ioan Gură de Aur identifică drept cauză ultimă a tuturor relelor, suferințelor și bolilor păcatul strămoșesc și păcatele personale. Cele mai multe boli trupești „își au originea în mândrie, necumpătare, beție, lenevie”. Din această perspectivă, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur este categoric. Prin intermediul sufe­rințelor și al bolilor trupești, „pedepsește Dumnezeu trupul, ca să înțelepțească sufletul”.

Ca un doctor iscusit, Părintele Ceresc, cunoscând sufletul nostru și modul de conducere a acestuia la pocăință și mântuire, „uneori ne lasă să ne meargă bine, alteori, ca să ne încerce, aduce peste noi încercări. De suntem virtuoși, prin năvala încercărilor ajungem mai străluciți și atragem asupra noastră mai multă bunăvoință; de suntem păcătoși și primim cu mulțumire năvala încercărilor, aruncăm de pe noi sarcina cea grea a păcatelor și dobândim multă iertare”.

Meditând asupra prezenței suferinței și a bolilor în viața omului, Sfântul Părinte identifică cinci cauze generale ale încercărilor, necazurilor, pătimirilor și bolilor omului: „În primul rând, ca să nu te mândrești cu măreția darurilor primite la Botez; în al doilea rând, ca să rămâi smerit și să nu te mândrești cu măreția darurilor primite la Botez, pentru că încercările pot să-ți înfrângă cerbicia; în al treilea rând, ca vicleanul diavol, care pune încă la îndoială îndepărtarea ta de el, să se încredințeze, prin încercările la care te supune, că l-ai părăsit, depărtându-te definitiv de el; în al patrulea rând, ca să ajungi, prin încercări, mai tare chiar decât fierul; în al cincilea rând, ca să capeți o dovadă evidentă a visteriilor încre­dințate ție”.

Chiar dacă au o valoare soteriologică, conducând spre iertarea greșelilor anterioare, suferin­țele și bolile nu trebuie căutate, cerute sau provocate, căci recomandă Sfântul Părinte, „să nu mergem în întâmpinarea încercărilor, ci să fugim de ele și să le evităm”.

Cunoscând adevăratele lor cauze și încercând să descifreze sensul lor profund duhovnicesc, adevăratul creștin nu trebuie să se întristeze atunci când acestea își fac simțită prezența și se instalează în viața sa, ci să privească la rostul lor pozitiv și mântuitor, pentru că, dacă păcatele ne îndepărtează de Dumnezeu, necazurile și bolile, vădindu-ne vulnerabilitatea firii noastre, ne deschid spre chemarea și primirea ajutorului dumnezeiesc.

Subliniind că boala este o pedeapsă din pricina păcatelor noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Spune-mi, te rog, pentru asta te întristezi? Ar trebui să te bucuri, nu să te întristezi, că datorită bolii ți se șterg păcatele și că nu ești osândit împreună cu lumea (I Corinteni 11, 32). Cel ce se întristează nu trebuie să se întristeze că este pedepsit, ci pentru că, prin păcatele sale, mânie pe Dumnezeu. Păcatele ne îndepărtează de Dumnezeu și ni-L fac dușman, pe când pedepsele ne împacă cu El și-L fac să fie îndurător cu noi și aproape de noi”.

„Școala necazurilor” - adevărată mucenicie

Chiar și în cele mai grele suferințe și boli, omul care a ajuns la înțelegerea duhovnicească a evenimentelor vieții sale, atât fericite, cât și dureroase, nu se descurajează și nu deznădăj­duiește, știind că toate acestea, fie bune, fie grele, fac parte din planul mântuirii sale. Ele nu sunt un semn al părăsirii sau indiferenței față de noi a Tatălui Ceresc, ci un semn al iubirii Sale profunde și îndelung-răbdătoare, al purtării Sale de grijă, a cărei țintă o reprezintă mântuirea noastră și fericirea veșnică, în viața viitoare.

Cu o astfel de înțelegere profundă a vieții, Sfântul Ioan Gură de Aur ne recomandă: „Să nu ne întristăm niciodată și să socotim venirea încercărilor drept dovadă că Dumnezeu ne-a părăsit sau că ne-a trecut cu vederea! Dimpotrivă, tocmai aceasta să fie dovada cea mai puternică pentru noi că Dumnezeu ne poartă de grijă. De avem poveri de păcate în spatele nostru, vom putea să le ușurăm, dacă arătăm răbdare în încercări și dacă-I mulțumim lui Dumnezeu; iar dacă nu avem multe păcate, iarăși și așa ne vom bucura de și mai mare bunăvoință din partea lui Dumnezeu, dacă îndurăm încercările, mulțumind lui Dumnezeu. Darnic fiind Stăpânul nostru și cu grijă mare de mântuirea noastră, pune adeseori ­înaintea noastră, ca o școală, valuri de încercări și de lupte, pentru ca, făcând și noi tot ce depinde de noi, să ne bucurăm din belșug de purtarea Sa de grijă”.

„Cuptorul necazurilor”, „școala pă­timirilor” și patul de boală sunt lecții grele și dureroase, dar și răsplata pentru această reală mucenicie este pe potriva încercărilor și a răbdării noastre sau, cum spune același Sfânt Părinte, „fără suferință, nici coroane; fără luptă, nici răsplată; fără studiu, nici cinste; fără mâhnire, nici odihnă; fără iarnă, nici vară”.