Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză „Ce nu îmbrățișezi nu poți vindeca”

„Ce nu îmbrățișezi nu poți vindeca”

Un articol de: Ciprian Bâra - 30 Mar, 2019

Chemarea Mântuitorului Hristos, adresată în mijlocul Postului Mare: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), este o chemare radicală, ce ne invită să lepădăm calea omenească şi să primim calea dumnezeiască a asumării şi purtării suferinţelor de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ” (Sfântul Isaac Sirul). Am radiografiat din perspectivă creștină tema suferinței și a riscului pe care îl presupun neasumarea situațiilor grele și fuga de responsabilitate ce contribuie la dezechilibre emoționale, sau de orice natură, în viața omului contemporan.

Necazul, încercarea și neputinţa noastră şi a celor de lân­gă noi sunt uneori motive de răzvrătire, de împotrivire. Acest demers aparent simplu la care suntem chemaţi de a ne purta cu demnitate şi chiar cu bucurie încercările de zi cu zi devine anevoios pentru fiecare în parte. Suntem foarte trişti când nu reuşim în proiectele noastre, iar această tristeţe vine tocmai pentru că nu concepem să ne lepădăm de ambiţii, de dorinţe personale, de sinele nostru.

Suntem stăpâniți de multe ori de dorința de a consuma foarte repede orice etapă, fără să mai facem exercițiul răbdării. Evident că cei mai expuși la această realitate a lipsei răbdării de orice fel sunt copiii și tinerii. „Toleranţa la suferinţă, la frustrare este din ce în ce mai mică în ziua de azi, astfel încât tânăra generaţie se aşteaptă ca orice dorinţă să se împlinească extrem de rapid. De exemplu, copiii nu mai au răbdare nici ca părinţii lor să termine o discuţie cu un adult, orice solicitare trebuie să fie satisfăcută imediat. Acest aspect este foarte mult stimulat de accesul lor la device-urile electronice, care răspund cu o rapiditate foarte mare… Totul se transformă «la un simplu click», iar așteptarea copiilor este ca totul în viaţă să se întâmple cu aceeaşi viteză. Aşa s-a format generaţia care a avut acces direct la tehnologie şi aşa sunt şi unii adulţi din era tehnologică”, ne-a spus psihologul Maria Magdalena Chipon.

În anii 1960-1970, psihologul Walter Mischel a realizat un experiment numit „marshmallow test” sau „testul prăjiturii” cum a fost el tradus, în cadrul Stanford University, care sprijină dezvoltarea temei noastre, fiind actual și de folos și în cadrul studiilor contemporane. Psihologul Maria Magdalena Chipon ne-a descris testul: „În cadrul acestui studiu, copiilor de 4 ani li s-a oferit posibilitatea să mănânce o prăjitură imediat - prăjitura era adusă în faţa lor - sau, dacă erau dispuşi să aştepte 15 minute, li se spunea că vor primi două prăjituri; ei nici măcar nu înţelegeau la acea vârstă ideea de experiment. Evident, unii copii au rezistat tentaţiei, alţii nu. Dar ceea ce a descoperit Mischel a fost surprinzător prin analiza longitudinală, şi anume că acei copii care au putut să amâne un pic plăcerea de a mânca imediat prăjitura şi să se «înfrâneze», după aproximativ 15-16 ani, s-a descoperit că aveau rezultate mult mai bune la şcoală, la testele SAT, în viaţă în general, comparativ cu cei care au fost axaţi pe satisfacerea plăcerii proprii imediat”.

Astfel, putem constanta că atitudinile oamenilor de astăzi în fața suferinței sunt diverse, dar au la bază ca resort principal ușurătatea, superficialitatea, lipsa de responabilitate.

În realitatea de zi cu zi, în viața fiecăruia, în întâlnirile dialogale cu cei de lângă noi, în postările în viteză pe rețelele de socializare sau chiar pe site-uri oficiale vorbim uneori prea ușor de realități grele precum suferință, moarte, riscând să afișăm scheme clișeale care nu au forță convingătoare.

Cel mai greu lucru este să convingi cu adevărat sau să te convingi pe tine însuți că a trece prin­tr-o suferință grea este o stare pozitivă și nu una negativă. Cea mai mare greșeală în situațiile-limită, de suferinţă emoţională sau trupească, este amăgirea, iluzionarea că ești bine, că nu suferi, că nu te afectează nimic, când ești de fapt bolnav. În felul acesta îți refuzi orice șansă de a te vindeca, pentru că nu poți renunța nici măcar la gândul de a consuma lucrurile plăcute.

Viața omului căzut într-o legătură nefirească cu materia ce îl alcătuiește și îl înconjoară, legătură dată și întreținută prin despărțirea de Dumnezeu, adică prin păcat, este o continuă alter­nanță între plăcere și durere: „Cău­tarea plăcerii naște un șir de patimi, fuga de durere, alt șir. Între plăcere și durere este și o cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea” (Pr. Dumitru Stăniloae, Cuvântul înainte la prima ediție, Filocalia, III, p. 14).

Soluția creștină este abandonul sinelui egoist

Credința creștină și viața duhovnicească propun omului o soluție reală de ieșire din cercul vicios al durerii și al plăcerii. „So­lu­ția creștină este abandonul sinelui egoist și asumarea Crucii lui Dumnezeu Întrupat. Renun­ța­rea la căutările egoiste ale întrebării despre durere și unirea omului cu suferința nevinovată, curată, luminată, vindecătoare a Crucii Mântuitorului: «Oricine voieşte să vină după Mine să se lepe­de de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie» (Marcu 8, 34). Durerea începe să aibă sens în creș­tinism. Devine urmare a lui Hristos, nu evadare în limitele crude ale unei lumi materiale și sensibile ce nu oferă decât patimă și pătimire”, ne-a spus părintele asist. dr. Alexandru Atanase Barna.

Părinții Bisericii vorbesc adesea despre suferință ca fiind un instrument pedagogic pe care Dumnezeu îl folosește întotdeauna pentru binele omului, pentru izbăvirea lui din capcanele sau din captivitatea unei existențe autonome. Suferința, oricât ar fi de grea și de chinuitoare, este un semn al prezenței și al lucrării lui Dumnezeu, un semn al atențio­nă­rii și al iubirii concrete a lui Dumnezeu față de om.

Chemarea lui Hristos, care aşteaptă un răspuns liber al nostru, este o invitaţie la înţelegerea nevoii de creştere a capacităţii de a purta crucea, de a înţelege şi de a duce suferinţa. „Ce nu îmbrățișezi nu poți vindeca”, spunea Sfântul Grigorie Teologul.

Tulburaţi fiind de patimi, îi tulburăm şi pe cei din jurul nostru şi de aceea, de multe ori, viaţa din familie, din diverse instituţii sau echipe de lucru este ca un iad, din cauza ambiţiilor nestăpânite. „Creștinul este chemat să asume suferința nu ca o condiție umană, care te încastrează, chiar și cu prețul aparent moral al durerii, în limitele crude ale materiei, ci să asume suferința ca o condiție dumnezeiască. Crucea este numele suferinței dumnezeiești. Să-Mi urmeze Mie: adică să transforme cercul vicios al plăcerii și al durerii în viața creștină, în asceză vindecătoare, dată nu în numele unei determinări cumplite față de materie, ci în numele unei credințe mântuitoare față de Singurul Mântuitor, Cel care a oferit o dată pentru totdeauna singurul sens sau unica finalitate a sufe­rinței: crucea, cale spre Înviere”, ne-a mai spus părintele Barna.

Cheia teologică a suferinței

În tot acest context social defavorizant înțelegerii și asumării suferinței, de multe ori, duhovnicul, cu știință sau fără știință, este în postura de a face psihologie. Nu este o soluție ocultarea problemelor semnalate de diferite științe ale omului, cum este psihologia, ci este de preferat o atitudine onestă de a oferi un răspuns creștinesc, în cheie teologică, acestor probleme, de a le considera sau reconsidera din perspectiva adevărurilor fundamentale ale Sfintei Evanghelii și ale credinței creștine.

Purtarea crucii în sens duhovnicesc căpătă pentru fiecare în parte diferite sensuri. Pentru unii poate însemna suferinţă, neputinţă, neîmplinire, pentru alţii poate însemna o boală, o patimă nevindecată. Părintele asist. dr. Alexandru Atanase Barna a evidențiat că toate suferințele omului contemporan, dacă nu urmează calea evanghelică a eliberării de egoism prin renunțarea la sine, a unirii suferinței cu suferința Mântuitorului, adică a unirii jertfei personale cu jertfa euharistică, și în cele din urmă dacă nu transformă întreaga viață în viață creștină ascetică, devin forme de neasumare a propriei căderi și de transformare a suferinței cotidiene în răni deznădăjduite: „Dezechilibrele cotidiene, depresiile, anxietățile și setea de plăcerile puternice, deși scurte, ale multiplelor forme de dependențe moderne, urmate de uitarea frumosului și cultura urâtului, confirmă doar condiția egoistă a omului contemporan, care nu mai vrea, pentru că în deznădejdea lui generalizată crede că nu se mai poate să se elibereze de suferință”.

Astfel, recunoscând povara sau neputinţa noastră, o ducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm, așezându-ne smerit în iubirea Sa milostivă, spre a purta crucea spre înviere.