Chemarea Catedralei, răspunsul Patriarhului

Patriarhia este una dintre tainele omenirii credincioase: „Iar tu şi urmaşii tăi din neam în neam să păziţi legământul Meu” (Fa 17, 5, 9). Cei de sub cârma arhieriei patriarhale sunt „fiii legământului”, după făgăduință și înnoire, precum ne tâlcuiește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către evrei (6,13), iar Patriarhul este întâiul păstrător și păzitor al legământului. În sarcina Patriarhului trece funcția de supraveghere sufletească și de îndrumare învățătorească sau înțeleaptă a poporului întreg. Popoarele înțelepte își zidesc ființa pe temelia patriarhilor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a venit la arhipăstorire înlăuntrul lucrării tainice a Duhului lui Dumnezeu împlinită prin cele două vase ale Sale, poporul, adică Biserica sobornicească, și Sinodul, adică Biserica apostolească, într-un moment de maximă și îndelungată așteptare (trecuseră aproape 150 de ani de la ceasul în care întâiul monarh constituțional s-a făcut ecou al chemării lui Dumnezeu către tot poporul la zidirea Catedralei Mântuirii Neamului).

Răspunsul omului la o chemare divină

Chemarea lui Dumnezeu la zidirea Bisericii Sale este poftire la nuntă împărătească (și nu e întâmplare, ci dumnezeiască inspirație, că Biserica chemării atotcuprinzătoare a fost numită dintru început chiar așa: Catedrala Mântuirii Neamului). Toți știau atunci, la vremea întronizării sale, că prin înzestrările harice, cel care-a fost ridicat în arhieria patriarhală va reuși tocmai lucrul acesta: să scoată poporul de sub primejdia păcatului colectiv al delăsării de obște, al surzirii duhovnicești față de chemarea la adeverirea zidirii, ceea ce-ar fi riscat să-i împingă pe mulți până la gestul refuzului și deopotrivă al nesocotirii veșmântului de nuntă.

Sensul românesc al unei pilde biblice

Ca să înțelegem mai în adânc, să rememorăm pe scurt cunoscuta pericopă evanghelică a poftirii la nuntă. Aceasta ne vorbește despre un Împărat care a pregătit nunta Fiului Său și i-a chemat pe cei poftiți la masă. Refuzul unora dintre aceștia, ca gest suprem al delăsării obraznice, culminează cu gestul batjocoririi și al omorului. „Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, au nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc” (Matei, 22, 2-14). Ispita nesocotirii chemării nu se încheie cu acel moment, ci cuprinde și alunecarea în primejdia desconsiderării veșmântului de nuntă, adică, ceea ce ar fi totuna cu dezvrednicirea zidirii, cu neasumarea virtuții care susține actul zidirii eclesiale. Răspunsul la această ispită este încă mai cumplit: alungarea, aruncarea în întunericul cel mai dinafară.

Chemarea la ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului echivalează cu poftirea la nunta împărătească. În grecește, ecclesia înseamnă chemare afară (din lumea multelor înecăciuni în cele trupești, râvnitoare, precum ale celor poftiți la nunta Fiului). Acum aproape 150 de ani, poporul român a fost chemat, întâia dată, să ridice Biserica cea întregitoare (a nea­mului întreg, nu doar a unora dintre vlăstarele sale), după sensul dat de sinestezia celor doi termeni (eclesia și basilica), de zidire și de „chemare” a lui Dumnezeu către cei din lumea cea cu râvniri și delăsări. De 150 de ani lumea celor de sus, de la vârful poporului, a amânat răspunsul din felurite pricini, riscând să alunece în greul păcat al delăsării și nepăsării, ba chiar al cruzimii și al uciderii slugilor Împăratului, cum s-a întâmplat în vremea comunismului antihristic, întrunindu-se astfel semnele păcatului celor care au refuzat chemarea la nuntă, așa cum ne spune pericopa evanghelică. Nepăsarea de cele ale împărăției îi împinge pe mulți să pună mai presus de cinstea și înnobilarea nunții mediocra nepăsare și trufia îndestulării. Țarina, neguțătoria, dregătoriile, stabilimente felurite etc. primesc gradații mai înalte decât deplinătatea nunții fiului de împărat. Acesta este păcatul ruperii delăsătoare de cele împărătești și această fractură pavează drumul spre răsturnarea perspectivelor, astfel că la vremea chemării împărătești cei poftiți se întorc spre cele egoiste etalând scuze înșelătoare (nevoia de drumuri, spitale, școli) ori de-a dreptul obraznice, agresive, precum cei care i-au batjocorit pe slujitorii împăratului ori chiar i-au ucis. Sfinții închisorilor sunt exemplul teribilei mărturisiri asupra actului de cruzime împotriva slujitorilor împăratului. Acum aproape 150 de ani, „regele Carol I hotărâse, împreună cu Guvernul, să se aloce o sumă de bani în valoare de 5 milioane de lei, aur. Care reprezentau cam 5% din bugetul ţării”, ne spune Nicolae Noica. N-au trecut 15 ani că, în anul 1900, Guvernul lua o parte din bani și proiectul intra în stagnare. După Primul Război Mondial, banii fuseseră deja cheltuiți în alte direcții. „Regele Ferdinand, subliniază același specialist, a readus subiectul catedralei în atenţia publică imediat după Marea Unire”. Vine criza cea mare din 29-33, apoi războiul, și proiectul se oprește din nou. Vedem și delăsare multă și refuzuri „inocente” din pricini similare cu ale celor poftiți la nunta fiului de împărat (cheltuirea banilor proiectului în 1900 are acest înțeles). Se adaugă desigur și întâmplările cele potrivnice, ca tot atâtea ispite ale veacului de acum, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, noii poftiți, dregătorii cei de atunci, răspund cu cruzimea celor care i-au ucis pe trimișii Împăratului, încât era pe deplin întrunit păcatul care aduce primejdia nimicirii cetății, cum ne spune pericopa evanghelică a nunții fiului de împărat. Peste ochii duhov­nicești ai celor mari, dar și ai celor mai mici și mulți începuse a se îngroșa pojghița nepăsării și chiar a trufiei, orbindu-i față de cele cerești. Pedeapsa pentru păcatul delăsării, pentru nepăsarea față de chemarea lui Dumnezeu la nunta fiului Său, adică la ridicarea Bisericii Sale, este nemiloasă. Cei vinovați vor fi nimiciți, iar cetății delăsătoare i s-ar da foc, ca să se preschimbe-n cenușă numele și faima ei.

Un proiect vechi realizat de inimi noi

Această primejdie asupra poporului român trebuia grabnic înlăturată și cel care-a luat asupra lui misiunea învățătorească și luptătoare a fost Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Patriarhii României au simțit primejdia aceasta și au menținut proiectul în stare de trezvie, dar, cu toate acestea, lucrarea însăși nu putea ieși din încleștarea amânării. Lipsea energia care ar fi scos proiectul din încremenire, această înțepenire fiind ea însăși un păcat greu pentru ființa cea din veac a neamului românesc. În această încrengătură de neputințe, delăsări, refuzuri și malefice cruzimi, care amenințau să sufoce trezvia arhierească a clipei, s-a petrecut întronizarea aceluia care s-a arătat în putere de la Dumnezeu să scoată proiectul din încremenirea întunecată, și astfel, acum 11 ani, prin gestul sfințitor al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, lucrarea cea mare, în care se îngemănează fața de nuntă cu cea luptătoare, s-a urnit din cumplita încleștare în care o cimentaseră forțe supra­firești.

Permanentă trezvie în fața provocărilor ce vor urma

Gestul și fapta Patriarhului scot poporul de sub primejdia păcatului pe care l-ar fi adus refuzul participării la nunta Fiului cu toate că obstacolele nu dispar și revin în după-amiaza zilei de zidire în chipul duhurilor amăgitoare din Cornul abundenței înșelătoare și al vicleniei pierzătoare. La amenințarea noilor forțe împotrivitoare se adaugă și vicleana strecurare printre nuntași a celor fără veșmântul de nuntă. Norii unei altfel de înțepeniri se adună pe cerul catedralei și numai un nou elan al unității Bisericii celei vii (a poporului din Biserică) în jurul Patriarhului ziditor ar putea risipi primejdia. Această nouă unitate este fapta care se cere de la popor prin chemarea cea tainică și ne rugăm Bunului Împărat să nu se precipite energiile unui altfel de refuz și ale unei delăsări înnoite, fiindcă efectele păcatului aceluia vor fi mai cumplite decât ale celui dintâi. Îi urăm Preafericitului Părinte Patriarh Daniel ani mulți cu sănătate și energie sfântă ca să adauge timp ziditor la trupul cel întru Hristos al neamului românesc. Și să împlinească semnul mileniului, Liturghia sfințirii marii Catedrale Naționale, spre triumful cel întru Hristos al neamului românesc întregit, ca neam ziditor de biserici, așa cum l-a memorat istoria milenară a luptelor sale pentru adevăr și credință.