Cincizecimea și perpetuarea ei

Praznicul Cincizecimii sau al Rusaliilor ne aduce aminte de ziua când Sfântul Duh S-a pogorât peste Apostoli, în chip de limbi ca de foc, marcând astfel începutul Bisericii (Fapte, cap. 2). Această sălășluire a Duhului peste cei doisprezece ucenici nu s-a făcut pentru sine; rostul ei a fost să nu se oprească lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ci să se continue asupra tuturor oamenilor. Trecerea aceasta a sfințeniei de la Hristos la toți oamenii, prin puterea Duhului Sfânt, definește și concretizează Biserica. Fără momentul Rusaliilor mântuirea nu ar fi ajuns și la noi.

Această trecere a mân­tuirii adusă în trupul lui Hristos, asupra trupurilor noastre, se pune în practică prin toate actele sfințitoare pe care le săvârșește Biserica, iar începutul și fundamentul lor stau în taina hirotoniei sau, românește vorbind, în taina punerii mâinilor.

Pe această taină, instituită de Apostoli și continuată de episcopi, se fundamentează toată lucrarea Bisericii, iar harul se transmite, până astăzi, prin succesiune, la toți urmașii lor. Dacă taina punerii mâinilor ar înceta - spune Sf. Ioan Gură de Aur -, ar înceta toate tainele, iar mântuirea s-ar opri.

Prin hirotonie a luat ființă ierarhia Bisericii, acei lucrători sfințiți din ogorul Domnului, urmași ai Apostolilor. În misiunea ierarhiei, de primire și transmitere a harului mântuitor, se văd și se împlinesc sensul și rostul Bisericii.

Din acest motiv, serbarea întemeierii Bisericii la praznicul Rusaliilor trebuie să se reflecte și în cinstirea slujitorilor ei, adică a celor care, prin taina punerii mâinilor, au devenit purtători ai harului Duhului Sfânt, spre lucrarea de mântuire a oamenilor.

„Sărut mâna, părinte!”

Credincioșii au iubit și respectat Biserica odată cu cinstea și onoarea acordată slujitorilor ei, episcopi, preoți și diaconi. Iar această cinstire aleasă se concretizează, deosebit de frumos și expresiv, în bine cunoscuta expresie a ortodocşilor români, adresată tuturor clericilor: „Sărut mâna, părinte!”.

În felul acesta, la mare praznic, când ne bucurăm de Biserica ce sfințește viața noastră, putem spune totodată, în mod generic, „Sărut mâna, părinte!”, tuturor celor care acum, în zilele noastre, au grijă să continue această lucrare mântuitoare, cu noi, prin noi și pentru noi.

Expresia „Sărut mâna, părinte!” este poate și răspunsul cel mai potrivit la taina punerii mâinilor, pentru că prin mâna episcopilor se transmite harul slujirii preoțești. Acest har s-a transmis de la Apostoli, care au sfințit ­
(II Tim. 1, 6) episcopi, preoți și diaconi prin cetăți (Tit 1, 5), pentru a continua întreita lucrare de propovăduire, de sfințire și de păstorire a credincioșilor, prin săvârșirea tuturor tainelor și ierurgiilor Bisericii.

Întotdeauna credincioșii ­Bisericii noastre au respectat preoția, persoana preotului și toată lucrarea lui, nu numai teoretic, prin cuvintele „Sărut mâna, părinte!”, ci chiar practic, prin sărutarea efectivă a mâinii lui. Ei au văzut, cu smerenie și credință, în mâna preotului lor, mâna care lucrează cu harul ­Duhului Sfânt.

Preoția generală a credincioșilor și preoția specială a clericilor

Încă de la Botez oamenii au văzut în mâna preotului care a sfințit apa, care a cufundat pruncul în cristelniță, mâna care ne sfințește pe toți.

În Biserica primară, Botezul se continua cu taina creșterii în Duhul Sfânt, prin actul punerii mâinilor episcopului, după modelul Apostolilor Petru și Ioan, care și-au pus mâinile peste cei nou-botezați de diaconul Filip (Fapte 8, 15-17).

Dar taina punerii mâinilor episcopului după Botez nu s-a confundat niciodată cu taina punerii mâinilor episcopului la sfințirea clericilor, dimpotrivă, aceasta scoate în evidență, în modul cel mai clar, diferența ­dintre preoția generală a credin­cioșilor și preoția specială a clericilor.

Acest mod vechi de săvârșire a tainei a fost înlocuit din motive practice cu un mod nou, întrucât episcopii singuri nu mai puteau face față valului de convertiți la creștinism. Trecerea de la punerea mâinilor episcopului la modul ungerii cu Sfântul și Marele Mir (mirungere) s-a făcut în ideea eliminării confuziei dintre preoția generală și preoția specială, dar și din convingerea că formele administrării unor taine se pot schimba sau adapta în timp, fără încremeniri care pot îngreuna sau poate chiar opri împărtășirea harului.

Biserica primară a împreunat înțelept tradiții și practici diferite, într-o diversitate creatoare, alegând mereu soluția cea mai bună între acrivie și iconomie. Această viziune fascinantă arată că Biserica rămâne mereu vie, dincolo de forma goală și litera seacă, pentru că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27).

De reținut este faptul că după generalizarea practicii mirungerii Biserica nu a dat nici un canon, nici o hotărâre sau prevedere prin care să se interzică practica veche a punerii mâinilor episcopului după Botez, fiindcă prin mâna episcopului s-a evi­dențiat cel mai clar „hirotonia” preoției generale a laicilor.

Prin cuminecare se extinde Cincizecimea la noi

Mai presus de toate însă credincioșii sărută mâna preotului pentru că el, cu mâna lui, săvârșește Sfânta Liturghie și dăruiește Sfânta Cuminecătură. Ei văd cum preotul, la epicleză, care continuă și actualizează Cincizecimea, își ridică mâinile și binecuvântează darurile, spre a fi prefăcute în Trupul și Sângele Domnului. Asemenea lui Hristos, Care a frânt pâinea cu mâinile Sale, tot așa preotul frânge cu mâna sa pâinea euharistică și, împreună cu Sfântul Sânge din Potir, apoi îi cuminecă pe toți păstoriții lui.

Prin cuminecare, în modul cel mai concret, trupul pnevmatizat al lui Hristos se extinde în trupurile noastre și astfel ia ființă Biserica „prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, lucru care începe la Rusalii” (pr. D. Stăniloae).

Însă, înainte de a merge spre Împărtășanie, în fața Sfântului Altar, fiecare credincios trece prin scaunul de spovedanie, unde cu pocăință își mărturisește păcatele, ca apoi preotul, punându-și mâna pe capul său, să-l ierte și să-l dezlege, în numele lui Hristos, cu puterea ce îi este dată, de toate păcatele mărturisite. Numai așa se poate apropia, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, de Sfânta Împăr­tășanie.

Cununia - Cincizecimea bisericii mici

Toate momentele importante din viața omului stau sub mâna sfințitoare a preotului. La Taina Cununiei preotul invocă harul Duhului Sfânt, ca să se pogoare și să-i unească pe mire și mireasă, într-o nouă familie, moment care poate fi numit Cincizecimea bisericii mici, adică familia.

Apoi, după ce le pune cununi pe cap, preotul le dă cu mâna sa să guste din pișcotul înmuiat în vin. Pișcotul acesta era odinioară Sfânta Împărtășanie. Înlocuirea Împărtășaniei cu paharul binecuvântării s-a făcut din motive morale, pentru că nu mai erau toți vrednici de împărtășire. ­
Deși conținutul s-a schimbat, modul vechi de împărtășire s-a păstrat.

Dar în viață sunt și momente triste, de suferință adusă de boală, de aceea Biserica, prin preoții ei, se roagă pentru sănătatea sufletească și trupească a acestora. Așa cum Hristos a spus „pe cei bolnavi mâinile îşi vor pune şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 18), la fel și preoții Bisericii, punând mâna pe bolnavi, se roagă pentru tămăduirea lor.

Preoții recunosc totodată, așa cum se spune în rugăciunea finală de la Maslu, că nu pun mâna lor cea păcătoasă peste capul celor care vin la Hristos, „ci pun mâna Ta, cea puternică și tare”. Dar chiar așa păcătoasă, cum ar fi mâna preotului, totuși prin lucrarea ei se pogoară harul Duhul Sfânt.

Deși harul se pogoară necon­diționat de viața preotului, totuși, pentru a fi un slujitor consecvent și credibil, preotul trebuie să poarte grijă de viața lui, ca să nu smintească și să nu se facă părtaș la păcate străine. Iar episcopul care hirotonește, singur sau împreună cu alții, pe vreunul din toate cele trei trepte ierarhice, trebuie să țină cont de îndemnul Sf. Ap. Pavel, care zice: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat!” (I Tim. 5, 22). Numai așa, prin mâinile clericilor, se pot face „semne şi minuni multe în popor” (Fapte 5, 12; 14, 3).

Mâna Domnului prin mâna slujitorilor, într-o Cincizecime nesfârșită

La nașterea Sf. Ioan Botezătorul, după ce în chip minunat i s-a stabilit numele, toată lumea era uimită de el, pentru că „mâna Domnului era cu el” (Luca 1, 66). Tot așa putem spune și noi, că prin mâna slujitorilor Bisericii noastre, mâna Domnului a fost, este și rămâne cu noi, într-o ­Cincizecime nesfârșită.

Spre aceștia se îndreaptă gândul nostru de acum. Fiindcă fiecare dintre noi păstrăm în viața noastră urmele mâinii sfințitoare a preotului. Îi prețuim pe toți slujitorii sfințiți ai Bisericii, care perpetuează Cincizecimea, dar nu separat sau dispropoționat, ci ­împreună cu toți credincioşii care formează Biserica întreagă. ­Fiindcă nu există moment important în familia creștinului în care să nu se invoce puterea mâinii Domnului prin lucrarea smerită a mâinii slujitorilor bise­ricești.

De aceea, acum, la ceas de mare praznic al Rusaliilor, se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu că, prin Tatăl-Creatorul, Fiul-Mân­­tuitorul și Duhul Sfânt-Sfințitorul, ne-a dăruit Biserica Sa cea sfântă, ca loc de revărsare a harului mântuitor, care să ne scoată din moarte și să ne dăruiască viața cea veșnică.

Iar această Biserică, întemeiată la Cincizecime, rămâne vie și lucrătoare prin slujitorii ei, episcopi, preoți și diaconi, sfințiți prin punerea mâinilor și se continuă de la Apostoli până la noi. Și tuturor acestor slujitori le mulțumim, cu dragoste creștină și smerită închinare, cu recu­noștință pentru dăruirea lor, spunând din inimă: Sărut mâna, părinte!