Cum înțelege omul de azi învățăturile Sfântului Ioan Scărarul?

„Scara” face legătura dintre pământ și cer, între punctul în care ne aflăm și destinația la care trebuie să ajungem. Sfântul Ioan Scărarul face cunoscute cele 30 de trepte sau virtuți prin care călugărul, destinatarul inițial și prin extensie noi, creștinii, trebuie să le parcurgem pentru a ajunge la Dumnezeu. Vom descrie mai jos de ce credem noi că Scara Sfântului Ioan este potrivită și laicilor, nu doar monahilor.

„Nu vom fi învi­nuiți, o, prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători cu duhul, dar vom da ne­greșit socoteală lui Dumnezeu pentru că nu am plâns” (Scara VII, 73). Aceste preafrumoase cuvinte au fost scrise acum mai bine de 1.350 de ani de Sfântul Ioan Scărarul. El vrea să ne atragă atenția că la judecata sufletului nostru Dumnezeu ne va cere socoteală nu pentru faptele mari pe care le-am făcut, ci pentru că am pierdut timpul în „lucrări mărețe” și nu am plâns pentru greșelile mai mici sau mai mari sau pentru binele pe care puteam să îl facem și nu l-am făcut. Omul zilelor noastre plânge pentru orice ține de trup (că nu are sănătate, bani, lucruri frumoase), numai pentru mântuirea sufletului nu plânge. Cel mai dureros este că nu conștien­tizează aceasta nici măcar când se află în fața morții. Puține sunt cazurile când, asemenea tâlharului de pe cruce, pe ultima sută de metri a vieții, își dă seama de timpul pierdut și își îndreaptă viața către Dumnezeu. Plecând de la aceste gânduri, îmi propun în rândurile ce urmează să răspund cât îmi permite spațiul unui ziar la întrebarea: În ce măsură sfaturile Sfântului Ioan Scărarul mai pot fi înțelese de omul de azi (mai sunt valabile pentru omul de azi)? El a scris o lucrare intitulată „Scara”, în care prezintă viața duhovnicească a omului ca pe un urcuș pe o scară.

Primul argument despre folosul Scării pentru orice om îl aduce Cuviosul Ioan şi se bazează pe cre­dința într-un singur Dumnezeu. „Dumnezeu este al tuturor; este viața tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred și al celor ce nu cred; al celor drepți și nedrepți; al celor cinstitori de Dumnezeu și necinstitori; al celor nepătimași și pătimași; al călugărilor și al mirenilor; al înțelepților și al celor neînvățați; al celor sănătoși și al celor bolnavi; al tinerilor și al vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Și altfel nu poate fi. Că la Dumnezeu nu e căutare la față” (Rom. 2, 11) ( Scara I, 4). Vedem deci că, indiferent de drumul pe care l-a ales un creștin, fie al călugăriei, fie al căsătoriei, Dumnezeu este Același pentru toți. Acest unic Dumnezeu adresează tuturor, laici și călugări, același îndemn la mântuirea sufletului, la curățirea sufletului de păcate printr-o luptă interioară neîncetată: „Creştin, citim în Scara, este cel ce urmează lui Hristos pe cât e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime“ (I, 6), iar călugărul este „cel ce se ține numai în hotarele și cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul și lucrul. Călugărul este cel ce supune firea sa unei sforţări neîncetate și simțurile sale unei oaze neîntrerupte. Călugăr este cel ce și-a făcut trupul neîntinat, gura curățită și mintea luminată” (Scara I, 9). 

Dumnezeu îi cheamă pe toţi la desăvârşire

Sunt unii credincioși care le reproșează preoților că le cer, pentru a fi creștini cu adevărat, să renunțe la unele plăceri ale acestei lumi și mai spun ei că nu pot trăi asemenea călugărilor pentru că sunt căsătoriți. Plecând de la cuvintele din Scriptură: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16), Sfântul Ioan explică celor care cred că îndemnul la sfințenie nu se adresează doar călugărilor, ci este valabil și laicilor: „Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: Cum putem noi cei ce viețuim împreună cu soțiile (sau soții) noastre, să petrecem viață călugărească? Acestora le-am răspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le! Nu defăimați pe nimenea, nu furați de la nimeni, nu mințiți față de nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urâți pe nimeni, nu vă despărțiți de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală; de ce e al altuia să nu vă apropiați; îndestulați-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face așa, nu veți fi departe de Împărăția cerurilor” (Scara I, 37).

Un alt argument pe care îl putem aduce în favoarea utilității cărții Sfântului Ioan pentru creștinul de rând ar fi că viața duhovnicească nu este doar teorie, ci are și un aspect practic. Creștinul adevărat nu este cel care vorbește frumos, elevat despre Dumnezeu, ci cel care în același timp se luptă să se vindece de patimile sufletești. Asupra acestui aspect ne avertizează Însuși Mântuitorul: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 22). Găsim în „Scara” multe mărturii despre experiența proprie a autorului și experiențele auzite de el la unii părinți înduhovniciţi. În acest sens, el folosește sintagmele: „Precum părinții spun” (VI, 16), „Precum mi-a povestit careva dintre cei care au încercat aceasta...” (XV, 22), „Mi-a istorisit careva dintre cei care au suferit cercarea vicleniei”
(XV, 63) sau povestește chiar experiența unor părinți pe care i-a întâlnit, precum este cazul Cuviosului Ioan Savaitul (IV, 111). Tot de latura practică a creștinismului, cum spuneam, ține lupta creș­tinului de a se lăsa de patimi. Oare nu suntem stăpâniți, mai mult sau mai puțin, de ținerea de minte a răului, de bârfă, de minciună, de îmbuibare, de iubirea de arginți, de mândrie, de nepăsare, de lingușire? Ei bine, Sfântul Ioan Scărarul se ocupă în amănunt de toate aceste boli sufletești, le arată cauza, cum evoluează ele și cum se poate vindeca omul de acestea. De aceea, laicul care citește Scara poate să citească doar despre patima care îl interesează. Mai trebuie să adăugăm că lupta împotriva patimilor nu o face creștinul singur, ci doar sub conducerea unui părinte duhovnicesc. Plecând de la episodul ieșirii poporului evreu din Egipt și al luptei aceluiași popor împotriva lui Amalec, sub conducerea lui Moise, Cuviosul Ioan spune că toți avem nevoie „de un Moise oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu și după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea și cu vederea (contemplarea), să întindă mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povă­țuiți de el, marea păcatelor și să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor. S-au înșelat deci cei care s-au încrezut în ei înșiși și au socotit că n-au nevoie de nici un povățuitor” (I, 13). Pentru că tot am amintit de nevoia unui părinte duhovnicesc, vom ­întreba unde se întâlnesc laicii cu el dacă nu în scaunul Tainei Sfintei Spovedanii? Din experiența pastorală, noi, preoții, ne confruntăm de multe ori cu credincioși care în loc să-și asume păcatele făcute, probabil de ruşine, dau vina pe alte persoane, ori cuvântul este fără echivoc: „Dezgolește-ți, dezgolește-ți rana în fața doctorului și nu te rușina. A mea e buba, părinte, a mea a rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, și nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici alt­ceva, ci neglijența mea! Fă-te la mărturisire și cu purtarea, și cu chipul, și cu gândul ca un osândit, plecându-te spre pământ și dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului și judecătorului ca ale lui Hristos” (IV, 56). 

Scara Sfântului Ioan în opera lui Gogol

Înainte de a încheia aceste rânduri, cred că nu ar strica să dăm mărturie despre un laic care a citit Scara și a fost influențat de ea. Aici putem să amintim de scriitorul rus Nikolai Vasilievici Gogol. Potrivit profesorului de filologie de la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moscova, Vladimir Voropaev, Scara Sfântului Ioan a fost una dintre cărțile preferate ale lui Gogol încă din tinerețe. Se pare că acesta, spre sfârșitul anilor 1820, a alcătuit o colecție scrisă de mână „Din carte: O scară care se înalță la cer”. Această lucrare, care cuprinde 92 de pagini, până în 1938 s-a aflat la Muzeul de Istorie din Harkov, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial se presupune că a fost dusă în Germania unde soarta i-a rămas necunoscută. Astăzi, la Departamentul de Manuscrise al Institutului de Literatură Rusă (Puşkinski Dom) se află un alt manuscris cu autograful lui Gogol care datează aproximativ din 1843 și care cuprinde extrase din Scara. Imaginea unei scări, spune domnul profesor Voropaev, care leagă pământul cu cerul, mai poate fi găsită într-una dintre primele lucrări ale lui Gogol, şi anume în povestea „Noaptea de mai sau femeia înecată” (1829) și, de asemenea, în „Târgul Sorocinski”, „Capitolul din romanul istoric”, „Răzbunare cumplită”. Demn de precizat, spune domnul profesor, este că între 2009 și 2010, când s-au sărbătorit 200 de ani de la nașterea lui Gogol, acestea s-au publicat în Colecția completă a operelor și scrisorilor lui în 17 volume. Reiese astfel că Gogol a citit literatură patristică deoarece dă citate din vechii părinți ai Bisericii - Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Ioan Damaschin, Chiril din Alexandria și alții - și din cei mai noi, cum ar fi Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei.

Se înţelege aşadar că Scara Sfântului Ioan Scărarul este actuală și trebuie citită de laicii de azi cu creionul în mână şi cu rugăciune pentru luminarea minții, deoarece este o carte profundă, și notate păcatele sau patimile ca să conștientizeze de ce patimi suferă, să le mărturisească preotului duhovnic, să urmeze tratamentul duhovnicesc dat de el și numai așa vor ajunge să primească harul Sfântului Duh și să ajungă la ­ultima treaptă a scării, care este întâlnirea cu Dumnezeu.