Dacă judecăm ideologic istoria, trebuie să o rescriem la infinit

Evenimentele din Statele Unite generate de mișcarea „Black Lives Matter” au ajuns, în mod firesc, și pe continentul european și au dat naștere atât unor discuții cu tentă demagogică - de fundamentare și validare a problemelor cu care SUA se confruntă, cât și unor controverse privind ideologizarea identităților și a narativului istoriei. Putem distinge două realități esențiale pentru a încerca să explicăm civilizația postmodernă în care trăim. 

Prima realitate ține chiar de natura ei, căci în cadrul civi­lizației euro-atlantice identificăm elemente ale unei secularizări accentuate. A doua de care trebuie să ținem cont este cea științifică și intelectuală, prezentă în mod firesc în școli și universități, dar care cunoaște o ideologizare fără precedent.

Mai avem instrumentele necesare pentru a înțelege realitatea în care trăim? Vedem limpede că există un așa-numit dictat al opiniilor personale nu neapărat fundamentate, în dauna a ceea ce s-a crezut, afirmat și asumat până acum. O altă întrebare firească în tot acest context e legată de însăși istoria noastră. Ar trebui ca istoria să fie revizuită prin intermediul cenzurii sau, chiar, al ștergerii?

Dărâmarea statuilor din unele orașe din Statele Unite, Belgia și Marea Britanie nu înseamnă în primă fază rescrierea istoriei, căci vorbim de un gest politic scris în prezent ce își propune să satisfacă grupurile de presiune.

Modernitatea fără tradiţie nu e posibilă

În practică, ne dăm seama că operațiunea nu este un exercițiu democratic, ci o tentativă de lovitură de stat sau rodul unei mişcări anarhice, bazată pe adecvarea opiniei publice și pe un impuls politic din ce în ce mai dependent de direcția vântului care sufla din rețelele de socializare. În această etapă incipientă, dărâmarea statuilor nu face altceva decât să arate încercarea de ștergere din memoria colectivă a unor oameni a căror activitate este judecată doar prin prisma afinităților subiective. Așadar, este un act necesar pentru ca noua realitate să se contureze. Evidențiată prin radicalism și violență, ea nu anunță nimic, deși, la modul ideal vorbind, ea ar trebui să fie nu doar ineficientă pe termen scurt, ci și inutilă pe termen lung. Ștergerea din memoria colectivă sub impulsul emoțiilor și al agorei virtuale (rețelele de ­socializare) și, ulterior, ieșirea din istorie prin negarea a tot ceea ce s-a construit până în prezent pentru a o lua iarăși de la capăt, dar pe baza altor teorii, arată că asistăm în cele din urmă la o pierdere a cunoașterii de sine ce constă din trei lucruri: ca o persoană să știe ce a făcut, ce merită, ce a pierdut.

Teza lui George Saintsbury: „Tradiţia fără modernitate este o fundătură, modernitatea fără tradiţie este o iremediabilă şi totală nebunie”, subliniază legătura profundă între tradiție și modernitate, dar faptul că aceasta nu mai pare a fi de actualitate denotă atât despărțirea de tezele clasice ale învățământului, cât și noua realitate ideologică promovată la nivel conceptual în unele universități din Statele Unite ale Americii, dar și în cele din Occidentul european.

A fi, a viețui, a înțelege, a crede 

Înșiruirea aceasta de verbe ar putea descrie cel mai bine, din punct de vedere ființial, existența omului, precum și raportarea sa la însăși viața sa. Tentativa de rescriere și de reînțelegere a istoriei arată o neîmpăcare a omului cu trecutul societății din care face parte, un dezacord perpetuat dintre viziunea sa și mentalitățile predecesorilor săi care, acumulându-se, nu a făcut decât să se manifeste acum ca o cangrenă. În același timp, actul de revizuire demon­strează și un eșec al societății actuale care nu și-a înțeles fundamentul, nu a înțeles din greșelile (firești sau inten­ționate) pe care înaintașii le-au făcut și se ­blamează, mai mult decât ar fi necesar, pentru fapte ce nu îi aparțin. Este, de asemenea, un eșec instituțional și educațional, căci rescrierea permanentă a istoriei ne demonstrează faptul că nu trăinicia valorilor ne conduce, ci doar in­fluența diferitelor curente de gândire din timpuri variate. Spre exemplu, liceul în accepțiunea lui clasică este cel înființat de Aristotel în Atena, în apropiere de templul lui Apóline Lýkeios. Locul unde Stagiritul ­și-a predat filosofia sa nu era organizat în săli, cu elevi în bănci. Schimbările firești din ­cursul ­istoriei nu au afectat ­niciodată maniera de predare chiar dacă actul educațional nu a mai fost făcut în grădină. Conținutul actului educațional a primat, dar fiind corelat cu o interacțiune reală între profesor și elev. Dorința constantă din zilele noastre de a promova școala ­online ca fiind o regulă face parte dintr-un demers simplu în care istoria este ignorată, căci  învă­țământul online nu va fi niciodată o școală, ci cel mult un ­surogat al acesteia.

Necunoaşterea istoriei se plăteşte scump

Aici merită reflectat asupra unei relații între istorie și politică, una în care obiectivitatea ar trebui să primeze în fața afinităților personale subiective: istoria nu este politică, chiar dacă este exercitată cu un anumit simț al politicii. Exercitarea istoriei, adică explicarea ei tocmai prin prisma teoriilor actuale, adesea subiective și fără o bază științifică larg recunoscută (dezbaterile având tocmai rolul de a aprofunda contextul istoriei), nu înseamnă altceva decât rescrierea istoriei. De aceea aminteam despre ratarea actului educa­țional, căci masele, prin reacția lor impulsivă, au arătat că nu rațiunea primează, ci emoția momentului. Uniformizarea ideologică nu este în interesul nimănui. Fără prea mari dificultăți putem găsi în școli și universități savanți care se simt constrânși de modurile tradiționale, disciplinate, de a spune trecutul sau istorici ale căror direcții de cercetare au obiectivul de a crea un alt trecut folosindu-se de strategii noi și inovatoare, un trecut mai potrivit unei sensibilități contemporane.

Privind la toate acestea, ce poate face un creștin în societatea aceasta atât de tulburată, în care unul dintre reperele sale, istoria, pare să se zdruncine? Cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate preoților din Milet sunt un bun indiciu: „Nimic nu iau în seamă și nu pun nici un preț pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea și slujba pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20, 24).