Despre „taina fărădelegii” economice - o încadrare eshatologică

După declanșarea, în luna februarie a anului trecut, a dramei umane legate de intrarea în faza militară explicită a conflictului din Ucraina, la slujba Sfintei Liturghii săvârșite în bisericile noastre, chiar înainte de rostirea Apolisului de către preotul slujitor, a început să fie spusă o rugăciune în care se zice: „(...) Pentru aceasta, cu smerenie ne rugăm Ție, Hristoase Dumnezeule, pentru pacea dintre oameni în fiecare țară, pentru pacea dintre popoare și pentru buna așezare a întregii lumi”. Credem că se poate spune că viața noastră de zi cu zi ne îndeamnă să stăruim în această rugăciune, întrucât avem toate motivele să dăm mărturie despre reaua așezare a lumii de astăzi.

Spune în acest sens Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi rânduielile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile”  (Evanghelia zilei, împreună cu comentariile Sfântului Teofan Zăvorâtul/18 decembrie 2012).

În aceeași înțelegere ni se adresează și părintele athonit Gheorghie Kapsanis: „De vreme ce am primit poruncă de la Dumnezeu să luăm aminte la «semnele vremurilor» şi fiindcă vedem că globalizarea la nivel politic, economic şi religios înaintează, îndepărtarea de voia lui Dumnezeu se măreşte şi cea mai mare parte a lumii trăieşte în nepăsare faţă de viaţa duhovnicească, putem vedea aceste situaţii ca «semne ale vremurilor», care ne îndeamnă să ne cultivăm credinţa, pocăinţa, dragostea faţă de Dumnezeu şi cugetul mucenicesc. Astfel ne vom putea pregăti să înfruntăm înşelarea lui Antihrist, dacă este ca el să vină în zilele noastre, cu nădejdea în viaţa veşnică împreună cu El în Împărăţia Tatălui” (Cristina ­Roman, Cardul electronic de sănătate - încă un pas spre controlul total și pecetluire, în „Porunca iubirii”, revistă ortodoxă de misiune și informare, ianuarie 2013).

Mai spun, în acest sens, pă­rinții de astăzi din Sfântul Munte: „Căderea din dreapta credinţă şi secularizarea, spiritul general de apostazie şi de înaintare în diverse rătăciri şi slujiri ale diavolului, saltul progresului tehnologic al sistemelor de înregistrare, arhivare şi supraveghere, universalizarea economiei şi constatarea încercării de pătrundere clandestină a simbolurilor anticreştine în domeniile vitale ale vieţii sociale - cum sunt produsele comerciale, tranzacţiile economice şi relaţiile stat-cetăţeni - fac cu adevărat mult prea palpabile şi apropiate cele pe care Sfântul Evanghelist Ioan le descrie în versetele 16-18, din capitolul 13 din de Dumnezeu insuflata Carte a Apocalipsei” [„Decla­rația Sfintei Chinonite a Muntelui Athos”, Karyes, 21 aug./3 sep. 1997, apud Ieromonah Hristodul Aghioritul (2000), La apusul libertății, București, Editura Sofia, pp. 166-167].

Vedem, așadar, că tâlcuirile părinților duhovnicești cu privire la vrăjmășia vremurilor de astăzi par a converge către faptul că nu ne aflăm încă în faza de „pecetluire a lui Antihrist”, ci într-una premergătoare. Ce este de făcut, atunci?

Același Sfânt Teofan Zăvorâtul ne dă un prețios îndemn duhovnicesc în acest sens: „«Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre». Rabdă, având pe buze și în inimă cuvântul ne­strămutat al mărturisirii adevărului”.

Un astfel de îndemn către mărturisire îl primim și din partea vrednicului de pomenire părinte Iustin Pârvu, care zice: „Nu credeam că voi trăi să văd și eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice (…) De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acum este momentul să mărturisim cu ­propria noastră viață”  (Părintele Iustin Pârvu, Este vremea muceniciei! Luptați până la capăt! Nu vă temeți!, în „Război întru Cuvânt” din 14.01.2009).

Și tot părintele Iustin ne arată ce trebuie să înțelegem prin mărturisirea cu propria viață în aceste vremuri: „Sin­gurele noas­tre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăci­unea, smere­nia, dragostea, dar şi măr­tur­isirea. Nu se poate dragoste fără măr­tur­isire. Dragostea este jert­fi­toare, iar noi dacă ne temem să măr­tur­isim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neşti­inţă şi noi nu îl infor­măm şi îl lăsăm să cadă pradă aces­tui sis­tem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care îşi pun viaţa pen­tru fraţii lor”.

Reaua așezare a rânduielilor economice

Așadar, se poate spune că tâlcuirile părinților duhovnicești se constituie într-o chemare spre a nu rămâne în lenea nepăsării față de lupta ce trebuie să o dăm pentru „trezirea” noastră și a fratelui nostru din neștiința și neînțele­gerea vremurilor pe care le trăim. Iar primul dintre adevărurile fundamentale ce trebuie mărturisite spre trezirea noastră, chipul „urâciunii pustiirii” (Matei 24, 15) ce lucrează „taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2, 7-12) în inima rânduielilor lumii de azi, este intervenționismul guvernamental.

Întrebarea care se pune acum în mod firesc este aceasta: De ce intervine guvernul? Iar răspunsul are în vedere faptul că, spre deosebire de toate celelalte organi­zații, guvernul nu-și obține veniturile din plățile încasate pentru serviciile pe care le furnizează. Bunăoară, persoanele private care doresc să achiziționeze mai multe bunuri și servicii de la ceilalți trebuie să producă și să vândă mai mult din ceea ce aceștia doresc. În schimb, guvernul trebuie să găsească o metodă de a expropria mai multe bunuri fără consimță­mântul proprietarului.

Astfel, într-o economie de barter (de troc, adică fără folosirea banilor), funcționarii guvernamentali pot realiza deposedarea de resurse într-un singur mod, punând stăpânire pe bunul în natură. În timp ce într-o economie monetară (în care schimburile sunt mijlocite de folosirea banilor) le este mai simplu să-și însușească active monetare și să folosească apoi acești bani pentru a achizi­ționa bunuri și servicii pentru guvern sau pentru subvențio­narea unor grupuri privilegiate. Acest act de deposedare se nu­mește impozitare.

De-a lungul timpului însă, impozitarea s-a dovedit a fi nepopulară, iar în vremuri mai tensionate a declanșat chiar tulburări sociale. De aceea, apariția banilor - de altfel o binefacere pentru omenire - a deschis totodată și o cale mai rafinată pentru exproprierea resurselor de către guvern. Pe o piață liberă, banii pot fi dobândiți fie producând și vânzând bunuri și servicii pe care oamenii le doresc, fie prin extracție (de aur ori argint, care sunt monedele, adică mărfuri ce mijlocesc schimburile). Pe o piață intervenționistă însă, guvernul poate dobândi bani producându-i pur și simplu, prin baterea/tipărirea de monedă, adică găsind modalități de a se lansa în falsificarea de bani, mai exact, creând monedă „din nimic”. În felul acesta, el va produce și dobândi rapid banii de care are nevoie fără să-și mai bată capul cu vânzarea serviciilor sau extracția aurului sau argintului. Iar falsificarea de bani de către guvern se numește... inflație. De fapt, ambele activități (inflația și falsificarea de bani) creează „bani” noi, neacoperiți (în aur sau argint), având mecanisme similare de funcționare.

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, să ne întrebăm ce se întâmplă când un grup de falsificatori de bani se pune pe treabă. Să presupunem că în economie există în circulație bancnote cu o acoperire de 10.000 uncii de aur. Falsificatorii - fiind de o iscu­sință ce face imposibilă depistarea lor - introduc bancnote false într-un număr ce echivalează cu 2.000 de uncii de aur. Primii care ies câștigați sunt înșiși falsificatorii, întrucât ei iau banii nou creați (adică, falsificați) și îi folosesc pentru a cumpăra bunuri și servicii. Banii noi afectează însă, pas cu pas, tot sistemul economic: pe măsură ce banii falși se răspândesc, ei determină o creștere a prețurilor (banii suplimentari nu pot decât să dilueze eficacitatea, puterea de cumpărare a fiecărei bancnote aflate în circulație). Această diluare ia însă timp și e, prin urmare, neuniformă, în acest interval, unii câști­gând, iar alții pierzând.

Pe scurt, falsificatorii și furnizorii lor locali se află în situația de a avea venituri mai mari, mai înainte ca prețurile bunurilor pe care ei le cumpără să crească, în timp ce, pe de altă parte, cei aflați în zonele îndepărtate ale economiei, care nu au intrat încă în posesia monedei adiționale (falsificate), văd că prețurile bunurilor pe care ei le cumpără se majorează înainte ca veniturile lor să crească. Cei care intră primii în posesia monedei false câștigă cel mai mult, însă pe seama ultimilor la rând.

Falsificarea monedei (inflația) nu conferă deci beneficii sociale, la nivelul ansamblului societății. În schimb, ea efectuează o re­distribuire a avuției în favoarea ­primilor veniți în lanțul infla­ționist, pe seama celor care intră în acest lanț mai târziu. Iar guvernul are posibilitatea discre­ționară de a stabili cine sunt primii beneficiari ai monedei false (create „din nimic”): clientelă politică, subven­ționați, asistați.

Punând lucrurile într-o astfel de perspectivă, reiese limpede de ce guvernele sunt inerent inflațio­niste, adică falsificatoare de monedă, deci producătoare de monedă „din nimic”: pentru că au descoperit acest mijloc eficient și rafinat (prin contrast cu impozitarea) ce le permite dobândirea, prin redistribuire, a unei părți din resursele comunității. Prin acest mecanism, anumiți cetățeni sau anumite grupuri privilegiate se îmbogățesc pe seama tuturor celorlalte persoane sau grupuri.

Ca atare, nu trebuie să surprindă că istoria stă martoră că guvernele tuturor țărilor au fost tentate dintotdeauna să preia controlul producției de monedă și să dirijeze împărțirea acesteia în funcție de propriile lor interese; toate acestea prin falsificare, adică prin degradarea monedei-marfă în monedă discreționară, creată „din nimic”.

Alungarea „ordinii firii” și desfigurarea „armoniilor economice”

Se poate spune astfel că istoria ultimelor secole evidențiază efortul tenace al diriguitorilor lumii (și al guvernelor) de a duce până la capăt procesul istoric de distrugere a monedei. Astfel că, după secole de trudă, statul și-a atins pe deplin acest obiectiv: odinioară, moneda era un bun, o marfă, și era confecționată din metal prețios (aur și argint), iar producția sa era, în consecință, limitată de resursele naturale în aceste metale. Astăzi, în schimb, ea nu mai este un bun/o marfă, ci doar o monedă-simbol (bani de hârtie), întrucât poate fi multiplicată de sute de ori instantaneu după bunul plac al producătorului său (autoritatea monetară).

În acest context, a venit acum momentul pentru a numi cel de-al doilea dintre adevărurile fundamentale ce trebuie mărturisite spre trezirea noastră, și anume: fiind „vârful de lance” al redistribuirii inflaționiste aduse de falsificarea monedei-marfă, moneda de hârtie de astăzi reprezintă cel mai important instrument de care dispun guvernele zilelor noastre pentru menținerea și promovarea intereselor privilegiate. Ea îi face pe bogați și mai bogați, iar pe cei puternici și mai puternici decât ar fi putut să fie dacă s-ar fi bazat exclusiv pe mersul natural al rânduielilor monetare; ea îngrădește și cartelizează piața și dăruiește statului „mana” grație căreia acesta poate să se extindă în continuare în detrimentul cetățenilor săi.

În felul acesta, guvernele lumii au ajuns acum nu numai în poziția de a reglementa complet moneda și băncile, dar și în si­tuația de a controla discreționar atât expansiunea creditului (pro­ducția de „substitute monetare”), cât și producția de monedă.

Iar acest control a operat cu un veritabil avanpost al luptei neostoite pe care reaua rânduială economică adusă de interven­ționismul etatist a dat-o și o dă neabătut cu ordinea proprietății private ce se germinează prin libera funcționare a pieței. Și face acest lucru prin alungarea „ordinii firii” din sfera fenomenelor economice și desfigurarea „armoniilor economice”. Economia nu mai are astfel cum să fie arena cooperării sociale, ea nu mai poate găzdui schimbul interpersonal voluntar reciproc avantajos, nu mai poate oferi beneficiile utilizării private a monedei, ea pierde posibilitatea coordonării unor structuri de producție mai ample și complexe prin calcul antreprenorial în termeni monetari, este golită de stimulentele adecvate pentru motivarea spiritului de întreprinzător.

Putem acum numi un al treilea adevăr fundamental ce credem că trebuie mărturisit spre trezirea noastră și a fraților noștri, adevăr ce se referă la cei care sunt beneficiarii-profitori ai acestei stări nocive de lucruri. Se află aici, în primul rând, grupul restrâns și nevăzut al adevă­raților stăpânitori ai acestei lumi, adică diriguitorii finanțelor ­mondiale - principali beneficiari ai rentelor economice extrase din gestionarea globală a banilor publici. Vin apoi agenții institu­ționalizați și vizibili ai structurilor guvernamentale (întreprinzătorii politici și elita birocrației etatiste), precum și aliații lor din lumea corporativă. Toți aceștia, angajați într-un comerț nelimitat de privilegii cu statul, comerț pe care l-au dezvoltat „(…) ca pe un putinei redistributiv insațiabil, un sistem până la urmă imposibil de stăvilit, de exploatare și anihilare mutuală” („Sensul liberalismului”, interviu al lui Dan Cristian Comănescu cu Cristian Pătrășconiu, 15 mai 2004). Și, în fine, grupurile de presiune, complice - în mod conștient sau nu - ale acestei proaste rânduieli economice, beneficiare ale politicii guvernamentale de redistribuire forțată (categoriile de „clientelă politică” cuprinse în general sub eticheta de „beneficiari de asistență”).

Socialismul ca maladie existențială

Mersul în istorie al rânduielilor economice consfințește că, în funcţie de criteriul proprietăţii - cel mai important, de altfel - s-au dezvoltat următoarele sisteme economice: capitalismul (de piaţă liberă), sau sistemul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie [sistemul în care relațiile dintre persoane se bazează pe respectarea drepturilor legitime de proprietate asupra resurselor, dreptul de proprietate reprezentând posibilitatea (libertatea) de a utiliza resursele pe care cineva le are la dispoziție în modurile pe care le consideră optime pentru sine, fără a avea de suferit interferențe coercitive din partea altora - aparatul birocratic al statului, prin excelență]; socialismul  sau sistemul proprietăţii publice (de stat) asupra mijloacelor de producţie [socialismul consfin­țește proprietatea comună asupra mijloacelor de producție, în baza abolirii (cvasicomplete) a proprietății private: deciziile cu privire la alocarea resurselor se iau centralizat (de către un dictator sau comitet de planificare, spre exemplu), iar cooperarea voluntară este înlocuită prin comenzi, a căror respectare este impusă prin constrângeri]; şi intervenţionismul, sistemul în care anumite sectoare sunt gestionate în regim privat, în timp ce altele în regim public. Cu precizarea că sistemul intervenţionist nu propune un al treilea principiu de alocare, ci doar combinarea, în variate proporţii, a celor două principii menţionate mai sus: el inserează elemente de agresiune instituțională (ca niște „insule” de socialism) într-o ordine a proprietății private (capitalismul de piață; pentru o analiză mai extinsă, se poate vedea Mihai Vladimir Topan, Liberalism versus etatism: permanenta şi inevitabila dezbatere, referat sus­ținut la Societatea Română de Economie - SOREC, București, aprilie 2010).