Dezvoltarea fără Dumnezeu nu este durabilă

Există destule voci care cer astăzi Bisericii, cu insistenţă, să ţină pasul cu cultura vremii şi să se modernizeze, să devină mai activă şi să răspundă aşteptărilor provenite din partea societăţii secularizate. Se cunoaşte că Biserica se confruntă de mai mult timp cu o cultură secularizată, de origine iluministă. Suntem de acord că iluminismul a contribuit la progresul fără precedent al ştiinţei contemporane şi a dat naştere civilizaţiei moderne şi prospere spre care aspiră numeroase popoare.

Vom pune însă în evidenţă trei mutaţii principale pe care modernismul le-a introdus în cultura contemporană.

În primul rând, modernitatea a transferat centrul de gravitare al lumii de la Dumnezeu la om, astfel omul se simte atât de autonom în faţa Divinităţii, încât consideră voinţa lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăţi. În această concepţie antropocentristă, omul se realizează prin el însuşi, fără ajutorul lui Dumnezeu, socotind că întreaga realitate poate fi guvernată de legi elaborate de om.

În al doilea rând, modernitatea a introdus o separaţie artificială între domeniul public şi cel privat, care se manifestă prin tendinţa de a elimina religia din viaţa socială şi de a transforma societatea într-un domeniu rezervat cu precădere preocupărilor de ordin economic, care determină omul să uite de valorile spirituale, care îl înalţă spre asemănarea cu Dumnezeu, şi să se lanseze într-o cursă frenetică după bunurile materiale ale acestei lumi.

Pare să se adeverească astfel cuvântul Mântuitorului, care ne avertizează că "nimic nu foloseşte omului dacă dobândeşte lumea, dar îşi pierde sufletul său".

Autonomia omului faţă de Dumnezeu, un risc pentru siguranţa lui şi a universului

În al treilea rând, modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare şi l-a transformat în stăpânul ei absolut. Pornind de la separaţia carteziană dintre "res cogitans" şi "res extensa", adică de la om, ca fiinţă gânditoare şi raţională, şi de la natură, ca realitate amorfă şi lipsită de propria ei raţionalitate, modernitatea a considerat că rolul omului este cel de a impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, şi de a modela şi exploata natura potrivit dorinţelor lui de profit şi dominaţie pământească. Consecinţele acestui mod de a concepe raportul dintre om şi natură s-au soldat cu apariţia crizei ecologice contemporane, care a dobândit dimensiuni de-a dreptul planetare, şi pune în pericol viaţa generaţiei actuale, dar mai ales viaţa generaţiilor viitoare. Se trag mereu semnale de alarmă asupra proporţiilor îngrijorătoare ale poluării mediului ambiant, dar goana după profit este atât de puternică, încât nu se iau măsurile cuvenite şi criza ecologică progresează neîncetat, afectând mereu mai mult atmosfera, apele, pădurile şi pământul însuşi. Modernismul a pornit de la premisa că natura este dependentă de om şi omul poate face tot ce voieşte cu natura, dar a uitat că şi omul este dependent de natură şi, dacă nu va lua măsuri care să limiteze proporţiile mereu mai îngrijorătoare, îşi va submina propria lui viaţă şi existenţă.

Nicolae Balca, filosof român şi profesor de teologie, spunea la vremea sa, prin 1936, că "omul antic vorbea cu cosmosul; omul medieval vorbea cu Dumnezeu; iar omul modern vorbeşte cu el însuşi".

Trăim sfârşitul istoriei?

Nesperata prăbuşire a comunismului în 1989 părea să inaugureze o nouă eră de optimism şi speranţa unei noi ordini mondiale, mai umane şi mai drepte (V. Havel proclama o neaşteptată reconciliere a moralei cu istoria). Această imensă speranţă avea să fie rapid dezminţită, încă în 1991, de războiul din Golf şi de sângerosul conflict iugoslav (140.000 de morţi, 70.000 de mutilaţi, 3,5 milioane de refugiaţi). Utopia "sfârşitului istoriei" prin epuizarea oricăror altor modele economice şi politice, cu excepţia economiei de piaţă şi a democraţiei liberale, conducând prin avansul tehnologic la crearea unei societăţi globale a prosperităţii economice, a fost astfel contrazisă de recrudescenţa conflictelor etnice şi religioase, culminând cu spectaculoasele atentate teroriste asupra Statelor Unite ale Americii din septembrie 2001. Cert este că actualmente lumea întreagă este supusă concomitent presiunilor antagonice ale fuziunilor şi uniunilor economice şi politice între statele aparţinând aceloraşi regiuni, ca şi ale fisiunilor şi dezmembrărilor unor state sau uniuni de state sub presiuni naţionaliste sau separatiste. Europa însăşi a părut un moment a evolua între federalizare (Strasbourg) şi barbarie (Sarajevo). Explozia demografică, mondializarea economiei, destructurarea politicii, fragmentarea culturilor, la care se adaugă spectrele proliferării terorismelor, mafiilor, drogurilor, maladiilor incurabile, suprapopulării şi epuizării resurselor planetei, ameninţările ecologice ale efectului de seră, deşertificării etc., însoţite de creşterea scandaloasă a marginalizărilor şi excluderilor, a inegalităţilor şi discriminărilor economice şi sociale într-o lume fracturată, în care o cincime din umanitate deţine 80% din resursele planetei, iar o altă cincime, cea mai săracă, doar 0,5%, în care doar 500 de milioane de oameni trăiesc confortabil, iar 5,5 miliarde de semeni se zbat în sărăcie şi nevoi - toate aceste evoluţii pline de incertitudini şi angoase arată că geopolitica secolului XXI va fi, cel puţin provizoriu, o "geopolitică a haosului". În locul mult-trâmbiţatei şi aşteptatei noii ordini mondiale a păcii şi prosperităţii s-a instalat mai degrabă o eră a dezordinii mondiale.

Toate aceste evoluţii au drept consecinţă agravarea inegalităţilor economice şi a prăpastiei tehnologice dintre locuitorii pământului, discriminărilor "tradiţionale" adăugându-li-se cea mai recentă, cea între "infobogaţi" şi "infosăraci", care-i separă pe cei aproximativ 300 de milioane de pământeni, posesori de computere personale şi cu acces la telefonie şi la reţeaua internetului, de restul contemporanilor lor, privaţi de aceste privilegii informaţionale, decisive pentru noua configuraţie a economiei mondiale.

Lumea globalizată, marcată de mutaţii tehnologice ameţitoare, de creşterea dezordinilor şi destrămarea coeziunii sociale, de explozia inegalităţilor şi un adevărat apartheid social, de terorism, de violenţă, de forme noi de sărăcie, demoralizare şi marginalizare, de criza muncii şi şomaj endemic, de creşterea pericolelor ecologice, lumea în curs de globalizare, este rezultatul unei profunde mutaţii economice cu grave implicaţii nu doar sociale şi culturale, ci ontologice şi existenţiale. Este vorba în esenţă de trecerea de la economia capitalismului industrial "clasic" (secolele XIX-XX) la economia capitalismului financiar informatizat al pieţei globale.

Lumea globalizată, marcată de criza sensului vieţii

Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru educaţional şi cultural global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului. Cultura tradiţională (antropologică) a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă, cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă; în locul unei transmiteri formative, cultura ştiinţifică se ultraspecializează, şi toate fac locul mediocrităţii absolute a culturii de masă şi de consum vehiculate de mediile electronice contemporane.

Mai degrabă decât în "sfârşitul istoriei", civilizaţia informaţională ne conduce, se pare, accelerat spre un "viitor post-uman".

Asistăm, aşa cum arăta J. Baudrillard (2000), nu la sfârşitul istoriei, ci la "imposibilitatea de a-i pune punct".

Desigur, istoria lumii nu se va încheia cu epoca în care trăim, fiindcă până la sfârşitul vremii, până la cerul nou şi pământul nou al Apocalipsei, vor exista şi alte epoci. Dar nu trebuie să ne închipuim că progresul omenirii va fi mereu ascendent. Hristos ne-a avertizat că pe măsură ce lumea înaintează spre transfigurarea ei apocaliptică, se va înteţi lupta dintre forţele întunericului şi ale luminii, că iubirea se va împuţina, iar ura va spori, că vom avea necazuri în lume şi mulţi se vor rătăci de la dreapta credinţă. Există deja o lume care nu se mai consideră lume creştină, ci lume secularizată şi emancipată care tinde să elimine Biserica din societate, aşa cum am văzut mai sus. Omul socoteşte că nu mai are nevoie de Biserică, fiindcă se poate mântui şi prin cultură.

Ortodoxia şi mesajul speranţei

Există însă şi speranţă. Dacă în Occident s-a înregistrat un divorţ între cultură şi Biserică, în Răsăritul Ortodox Biserica a reprezentat principalul promotor al culturii, fără a încerca s-o tuteleze arbitrar, ci având faţă de ea aceeaşi atitudine pe care au avut-o Sfinţii Părinţi, adică selectivă.

De la această stare de lucruri s-a pornit, în 1989, la refacerea stării de normalitate religioasă, adică de prezenţă misionară şi pastorală a Bisericii în toate segmentele societăţii româneşti. Chiar dacă, pe de o parte, continuau să persiste mentalităţi formate în anii totalitarismului, iar pe de altă parte începea să se resimtă influenţa celuilalt tip de secularism, cel apusean, Biserica Ortodoxă a găsit suficiente resurse spirituale în afirmarea clară şi coerentă a mesajului său evanghelic într-o societate aflată în schimbare.

Aş încheia cu o subliniere care mi-a inspirat şi titlul acestei intervenţii: dezvoltarea durabilă a omenirii şi viitorul său nu se pot asigura fără Dumnezeu.

(Prof. univ. dr. Cristian Sorin DUMITRESCU, preşedintele Grupului Ecumenic de rugăciune din cadrul Parlamentului României, Camera Deputaţilor)

* Intertitlurile aparţin redacţiei