Duhul lui Dumnezeu și fragilitatea lucrărilor omenești

Turnura evenimentelor din ultimele luni ne arată că dinamismul societății în care trăim este, adeseori, imprevizibil. Idei precum repetarea unei carantine sau izolări la domiciliu în fiecare an, până în 2030, pentru îndeplinirea obiectivelor climatice deja au fost lansate. Modul de viață întâlnit în marile orașe europene, începând de la transportul în comun până la locurile de muncă, s-a adaptat atât de mult, încât nu este exclus să devină din excepție o regulă. Antagonismul între evoluția tehnologică și științifică, pe de o parte, și fragilitatea vieții, pe de altă parte, ne arată că, împotriva așteptărilor, me­dicina este în 2020 în urma bolilor, nu înaintea lor.

Despre posibilele cauze ale acestei pandemii s-a scris mult, din nenumărate puncte de vedere, unele mai avizate decât celelalte. Cu toate acestea, înțelegerea teologică a vieții, a lumii în care trăim, ne poate trimite și către un episod din Vechiul Testament când fiii lui Israel au cerut un rege. Vorbim de una dintre primele îndepărtări ale umanității, deja căzută în păcat, de Creatorul ei: „Și a zis Domnul către Samuel: «Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea când i-am scos din Egipt, până astăzi, părăsindu-Mă și slujind la dumnezei străini, așa se poartă și cu tine. Ascultă deci glasul lor, dar să le spui și să le arăți drepturile regelui care va domni peste ei»” (1 Regi 8, 7-9). Imaginea lui Dumnezeu în calitatea Sa de conducător al poporului Său este intim legată de alianța Vechiului Testament. Însă, după cum am văzut, abandonarea lui Dumnezeu și cererea unui rege, adică a unui alt conducător, pentru a fi aidoma celorlalte popoare, duce în cele din urmă la o construcție politică șubredă, imperfectă. 

De la Pax romana la pax Europaea

În 2017, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, tratate care au înființat Comunitatea Economică Europeană (CEE, predecesoarea Uniunii Europene) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), liderii europeni aveau să proclame solemn aceste ultime șase decenii ca fiind cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei. O perioadă în care cooperarea economică între cele șase țări fondatoare la care, pe parcurs, s-au adăugat încă 22 a dat roade și a adus un nivel de prosperitate la care alte țări doar visau. Acest construct economic s-a dezvoltat într-unul administrativ și, firesc, a căpătat și viziuni politice în care armonizarea dintre țările membre e rezultatul negocierilor diplomatice și departe de a mulțumi pe toată lumea. Departe de a fi o construc­ție ideală, ci perfectibilă, UE și instituțiile europene și-au dovedit limitele și au arătat cât de fragilă este, de fapt, solidaritatea clamată de politicieni. „În fine, chiar şi în societăţile noastre prospere, riscul de sărăcie rămâne semnificativ. Se estimează că aproape un sfert din populaţia UE-27 este expusă riscului de sărăcie sau de excluziune socială. Sărăcia în rândul copiilor rămâne, de asemenea, ridicată şi este în creştere în mai multe state membre. Acest lucru înseamnă că respectivii copii au un acces limitat la asistenţă medicală şi prezintă un risc mai ridicat de abandon şcolar, iar ulterior, ca adulţi, sunt într-o mai mare măsură susceptibili să se confrunte cu şomajul şi sărăcia”, se precizează într-un document de pe site-ul Comisiei Europene.

Un barometru la nivelul UE-28 din 2017 arată că mai mult de 8 din 10 europeni consideră că primele trei provocări pentru Uniune sunt șomajul, inegali­tățile sociale și migrația. Ei cred că economia de piață ar trebui să fie strâns legată de niveluri ridicate de protecție socială. Conform aceluiași sondaj din 2017, 7 din 10 europeni consideră că șomajul și politicile sociale sunt slab ges­tionate și preferă ca deciziile să fie luate atât la nivel na­țional, cât și la nivelul UE. Putem vorbi așadar de o lipsă a unei soli­darități reale, resimțite la nivelul fiecărui om, cetățean al unui stat din UE. Sentimentul aparte­nenței comune cere o solidaritate reală. Dar vedem una ce se pretinde a fi reală și prezentă în viețile cetățenilor, dar o solidaritate fără Dumnezeu, ci doar cu o latură exterioară, adeseori lipsită de empatie. Iar pandemia de ­Covid-19 trăită în aceste ultime trei luni ne arată că doar Biserica este capabilă de o adevărată solidaritate. Viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat solidaritatea este una foarte actuală: „Nimeni (…) nu-i atât de bun prieten al lui Dumnezeu ca acela care trăiește spre folosul celor din jurul său. De aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, mâini, picioare, tărie trupească, minte și pricepere, ca toate acestea să fie spre mântuirea noastră și spre folosul aproapelui. Cuvântul nu ne este de folos numai la înăl­țarea de cântări și mulțu­miri lui Dumnezeu, ci de folos și pentru a învăța pe alții și a-i sfătui. De-l întrebuințăm în acest scop suntem următorii lui Dumnezeu”.

Rolul Bisericii în actuala agora europeană

Ceea ce s-a putut lesne constata în aceste ultime luni a fost șubrezimea instituțiilor umane și desacralizarea valorilor ce ar trebui să stea la baza unei societăți democratice ce, teoretic, se află în slujba cetățeanului. În condițiile în care varianta cea mai simplă, aceea a închiderii totale, inclusiv a spațiului Schengen, a fost adoptată, ne putem întreba dacă și ce viitor mai pot avea aceste construcții când își arată fragilitatea și egoismul. Consiliul Europei a preluat recent câteva reflecții ale grupului tematic pentru „Educație, Demo­crație, Diversitate” din cadrul Conferinței Bisericilor Europene în care a fost amintit aportul pe care Bisericile îl pot avea în cadrul regândirii viitorului Uniunii Europene. Astfel, se stipulează în declarație: „Actuala criză nu se va încheia pur și simplu astăzi și nu va dispărea mâine. Cu toate că nu cunoaștem încă amploarea acestei crize, suntem chemați să ne gândim la ziua de mâine. Speranța unui «nou Ierusalim» nu ne dă dreptul să devenim spectatori la ceea ce se întâmplă acum. Dimpotrivă, ca Biserici, ar trebui să contribuim activ la modelarea viitorului Europei. Aceasta include o discuție sinceră și deschisă în Bisericile noastre, într-un spirit fratern, care ia în considerare marile provocări legate de construirea unei Europe juste și unificate social. Trăim speranța creștină că «Dumnezeu face toate lucrurile noi». Speranța noastră ne unește și ne încurajează să împărtășim și să contribuim la o lume dreaptă prin tra­dițiile noastre creș­tine, expe­riența noastră în democrație și aprecierea valorii drepturilor omului”. Tot în aceleași document se arată că „guvernele din întreaga lume au răspuns cu restrângeri masive ale libertăților, cum ar fi libertatea de circulație, călătorie și de adunare - acestea din urmă afectând, în mod special, libertatea religioasă și de practicare a credinței, Bisericile fiind obiș­nuite să se întâlnească regulat și să-și practice credința în cadrul adunărilor cultuale. Aceste libertăți sunt elemente constitutive esențiale ale socie­tăților democratice. Deși aceste res­tricții temporare, instituite pentru protejarea oamenilor, sunt de înțeles, acestea ar trebui să existe doar atât timp cât este necesar. În această situație de urgență, care depășește toate frontierele, încurajăm creștinii din întreaga lume să își consolideze legăturile și să coopereze. Acum nu este momentul să fim introvertiți și retrași, fie ca națiune sau Biserică, ci mai degrabă să privim cum putem ieși din asta împreună”.

Pogorârea Sfântului Duh ­peste Apostoli la Cincizecime ne arată că lucrarea lui Dumnezeu în lume și în istorie continuă ­prin Biserica Sa. Însă această lucrare - chiar dacă nu poate fi niciodată oprită - poate fi îngreunată sau deviată atunci când nu este cunoscută realitatea ce ține de spațiul eclesial. „Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțe­leagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește” (1 Cor. 2, 14).