Între Biserică și sănătate nu este concurență

În opinia publică s‑a lansat - și este reluată din când în când - o presupusă opoziție între Biserică și sistemul național de sănătate. Tema are două componente prin­cipale: concurența la re­sur­sele statului, respectiv presupusa detașare a Bisericii față de problemele medicale ale românilor. Iar vârful de lance al campaniei este slo­ga­nul „Vrem spitale, nu catedrale!”

A  compara numărul de biserici cu cel al spitalelor este ridicol de la bun început. Bugetul necesar ridicării unei biserici, respectiv funcționării și întreținerii ei, este o câtime din cel necesar unui spital, care include aparatură, materiale sanitare și salariile a zeci sau chiar sute de cadre medicale și personal auxiliar.

Dacă ține cineva morțiș să facă o comparație, ea poate fi între biserici și cabinete medicale. Or, acestea din urmă sunt 21.000 (12.000 medicină de familie, 9.000 ambulatorii de specialitate) și sunt integral finanțate de stat, ceea ce nu e cazul bisericilor. Iar cifra acestora din urmă, 16.403, include și capele, și paraclise, și bisericile în care din diverse motive (în construcție, în renovare etc.) nu se slujește.

Eventual - deși oricum ar fi forțat, având în vedere detaliile de mai sus - putem compara, cum sugera sloganul amintit, numărul de catedrale (35 ortodoxe, 12 catolice, 5 protestante, deci 52 în total) cu cel al spitalelor (unități sanitare cu paturi), care sunt 500…

Să mai subliniem că, la un salariu mediu brut de 2.200 de lei, contribuția anuală a fiecărui salariat din România pentru sănătateeste în medie 1.400 de lei. Prin comparație, cei 0,2% din totalul taxelor, procentul din buget alocat cultelor, este de doar  30 de lei pe an. Adică un cetățean plătitor de taxe contribuie cu de 46 ori mai mulți bani către sănătate.

Nu în ultimul rând, o biserică este destinată tuturor (și avem una la 1.450 de credincioși, iar în București una la 6.000), pe când un spital, ca și o școală, doar unei părți a populației (și avem un pat la 186 de persoane; în 2013 era unul la 150 de oameni, mai bine decât în Danemarca, Belgia, Spania, Portugalia sau Slovenia).

Biserica în spital

Dar decât să facem comparații bizare și să construim o falsă rivalitate, n‑ar fi mai bine ca aceste două entități să colaboreze?

Din fericire, asta se întâmplă de mult, dar contestatarii par să nu fi aflat: 97% dintre spitalele din România au în incinta lor o biserică, o capelă sau un paraclis. Iată doar câteva dintre ele: Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” - Spitalul Municipal Pașcani, Biserica „Sfântul Nectarie Taumaturgul”, de la Spitalul de Oncologie din Cluj, Paraclisul Institutului de Endocrinologie „C.I. Parhon“ din Bucu­rești, Biserica Spitalului „Al. Obregia”, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul”, unde se află moaștele Sfântului Cuvios și Evlavios Varsanufie de la Optina, Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae și Izvorul Tămăduirii” - Spitalul Judeţean „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, care, din 2011, are și hramul îSfântul Ierarh Nectarie din Eghina”.

Nu sunt doar locuri de slujbe și rugăciuni, deoarece preoții de caritate din spital sunt prezenți acolo zi de zi, încercând să aline suferințele bolnavilor și nepregetând să dea și o mână de ajutor practic, acolo unde e posibil.

Numai în Bucureşti sunt peste 40 de preoţi misionari de caritate aflaţi în unităţile spitaliceşti şi peste 100 în întreaga Arhiepiscopie a Bucureştilor, în spitale, armată, penitenciare, paraclise universitare etc.

Totul a început în 1995, când s‑a încheiat un protocol între Ministerul Sănătăţii şi Patriarhia Română, prin care tineri absolvenţi de Teologie urmau să fie hirotoniţi pe seama unor unităţi spitaliceşti, pentru a asigura asistenţa religioasă atât bolnavilor, cât şi familiilor acestora.

Nu e o misiune ușoară, căci preotul slujește într‑o biserică ai cărei enoriaşi se schimbă în permanenţă! Biserica din spital face însă tot ceea ce‑i stă în putință pentru a‑i mângâia pe oameni. La Spitalul de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”, de pildă, preotul Tudor Peiu a reușit să amenajeze în subsolul locașului de cult din curtea spitalului un loc de joacă pentru copii, unde aceștia pot să mai uite de necazurile medicale în compania cărților, a uneltelor de pictat sau a calculatorului.

Să tragem linie

Biserica și spitalul nu se află în nici o concurență. Sănătatea sufletească şi cea trupească nu se află în nici un fel de competiţie. Dimpotrivă, biserica este și ea un spital, unul al sufletelor. Fondurile alocate de stat Bisericii sunt incomparabil mai mici decât cele pentru sănătate şi, lucrul cel mai important din toate, Biserica şi sistemul de sănătate colaborează de mult, în bună frăţietate.

Cele două instituții se sprijină reciproc, cu eficiență și decență, departe de zgomotul contestațiilor întemeiate pe neștiință și, uneori, pe interese meschine. Iar Biserica Ortodoxă Română trebuie să facă mai departe ceea ce face, că face bine și frumos.