Pentru imigranții români, Biserica înseamnă reîntoarcerea acasă

Se spune că limba germană e o piatră de încercare grea pentru oricine nu s-a născut în mijlocul unei comunități germanofone. Poate tocmai de aceea, dintre cele câteva milioane de români care au luat calea Occidentului în ultimele decenii, un număr mai mic au ales Germania și cei mai mulți au preferat mai însoritele Spania și Portugalia, sau Franța, de care cultura și istoria modernă a țării sunt strâns legate. Criza economică, iar apoi liberalizarea pieței muncii au schimbat lucrurile, iar românii își fac din ce în ce mai simțită prezența, cu toate bucuriile și problemele lor, în patria lui Goethe, privită prin clișee precum loc al bunăstării garantate, al oamenilor de o corectitudine de fier și o răceală pe măsură.

O conviețuire cu rădăcini vechi

Coloniștii sași, sosiți în Ardeal în secolul al XIII-lea, odinioară foarte importanți pentru viața socială a acestui ținut, își conservau legăturile cu neamul la biserică, cu slujbele în germană, iar prin predica în dialectul săsesc își defineau identitatea specifică. La începutul secolului trecut, poetul George Coșbuc scria despre prima sa experiență cu „limba nemțească” și nota cu umor cuvintele învă­țate de la fierarul satului, un sas din țara Năsăudului. Relația interetnică din vremea lui părea una rezonabilă, fiecare păstrându-și însă strașnic tradiția proprie. Astăzi, sute de copii născuți în familii românești din Germania cresc în noua lor cultură încă de la grădiniță, vorbind acasă românește cu accentul emfatic și ușor graseiat al limbii teutonice, însă de cele mai multe ori descoperă în vacanțele de vară petrecute în România o limbă, o tradiție și un mod de viață ușor străine. Se pierde, oare, români­tatea în viața departe de ța­ra-mamă?
Exceptând familiile de comer­cianți stabiliți în Leipzig și Berlin în vremea kaiserilor, vechile ge­nerații românești din Germania provin dintre refugiații din cel de-al Doilea Război Mondial, în genere familii mixte româ­no-să­sești sau șvăbești, amenințate cu deportarea în Siberia. Prea puțini care au putut pleca, având o rudă în străinătate, li s-au alăturat în vremea când Cortina de Fier separa Europa în două. Deși prin sânge legați de țara ce le-a oferit refugiu, mulți dintre ei vorbesc până azi cu nostalgie de România, fără să-și fi uitat câtuși de puțin graiul sau obiceiurile străbune. Ca să-și aline dorul de țară și să se poată ruga în tra­diția ortodoxă, ei s-au organizat în comunități românești, la cererea cărora în 1994 Sfântul Sinod hotăra înființarea Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrală și de Nord.

Noua generație și integrarea

Când a sosit în Germania ca mitropolit al românilor de aici, Înaltpreasfințitul Serafim avea în păstorire șase parohii, cărora li se adăugau comunități asemănătoare ca număr și ca mărime de prin toate celelalte țări ale Vestului. După 2000, misiunea ortodoxă s-a intensificat cu precădere printre românii care se stabileau mai ales în statele cu limbi romanice. Însă contrastând cu Italia și Spania, care deveneau casă pentru mai bine de un milion de români ce ocupau locuri de muncă dintre cele mai diverse, Germania rămânea, prin profilul specific și datorită dificultăților de adaptare la o limbă și o cultu­ră mult prea diferite, o țară preferată mai degrabă de intelectuali sau cei din domenii cu înaltă specializare, precum și de românii ardeleni, crescuți de mici alături de sași printre viile Hârtibaciului și de șvabi prin câmpia însorită a Banatului. Profilul emigrantului român cu studii înalte s-a întărit în Germania după anii ‘90 datorită numeroaselor fundații culturale care ofereau și oferă până azi cu generozitate posibilități de cercetare academică tuturor celor care știu germana. Aici se adaugă, tot în aceeași perioadă, cererea crescândă de specialiști în informatică și medici, la care mulți români bine pregătiți au răspuns cu succes.
Datorită accederii României în Uniunea Europeană, ispita cetă­țe­niei germane nu este prea mare, statisticile numărând între 2.500 și 3.000 de cereri aprobate anual. Integrarea intelectualilor noștri în țara adoptivă e însă facilitată atât de situația economică bună pe care și-au făcut-o, cât și de cu­noaș­terea limbii. În ceea ce pri­vește viața lor spirituală, ea se des­fășoară pe cât posibil ca în țară, fiindcă parohiile românești s-au înmul­țit astăzi până către 80. Și chiar de slujbele noastre românești sunt mai peste tot găzduite în locașuri gotice cu pereți reci, pentru mulți imi­granți venirea la biserică duminica înseamnă reîntoarcerea acasă. Nu puțini sunt cei care nu își practicau credința și i-au descoperit fru­musețea abia aici, din sunetul muzicii psaltice și din armonia ușor învechită a limbii slujbelor. Bisericii Ortodoxe Române i-a fost acordat statutul de Cor­porație de drept public în 2008 tocmai ca recunoaștere a aportului important în promovarea culturii, religiei și tradi­țiilor proprii, precum și pentru buna colaborare cu instituțiile locale în vederea integrării românilor în spațiul german din ce în ce mai cosmopolit.

„Problema” românească

La 31 decembrie 2013, statisticile germane numărau aproape 270.000 de români, iar presa începea să aducă în atenție multe cazuri de încălcare a legii de către aceștia și vecinii bulgari, urmând o tendință a presei-tabloid britanice și accentuând „pericolul” criminalității crescânde a imi­granților est-europeni. Despre tulburări provocate de oas­peți arabofoni rar se vorbea. Curând previ­ziunile despre înmul­țirea imi­gran­ților s-au adeverit pe-ndelete, iar pe fondul crizei economice a țărilor sudice și mai ales după ridicarea restricțiilor de muncă, numărul românilor din Germania s-a dublat în doar un an și jumătate.
Problema cea mai mare a nou-veniților nu este însă infrac­ționalitatea măruntă, despre care preoții români află cu tristețe cercetând penitenciarele. Printre cei închiși întâlnesc nu o dată arestați preventiv, care sunt în cele din urmă eliberați fără prea multe explicații, după luni de zile, fiindcă nu li s-a dovedit vina. Preferând această imagine sumbră, mass-media locală prea rar tematizează condițiile inumane de lucru la care sute de români sunt supuși până la epuizare prin abatoare și fabrici, pentru un câștig destul de redus. Prețul părăsirii țării-mamă pentru un așa-zis trai mai bun e plătit scump și de cei care lucrează terenurile agricole, pe baza unor contracte semnate fără multă atenție. Lor li se adaugă cei pe care mici firme de intermediere i-au ademenit cu slujbe inexistente și care deseori ajung să petreacă nopțile prin gări și parcuri, neavând bani pentru drumul înapoi acasă. Pe cât se poate, parohiile încearcă să le dea ajutor, unii preoți împlinind la nevoie rolul de „agenție de voiaj” către țară, sprijinind financiar repatrierea celor ce au crezut că își găsesc norocul în partea aceasta a Europei.

Să nu ne uităm rădăcinile!

Fără îndoială însă, specificul românesc, frumoasele tradiții și bogăția culturală sunt promovate din ce în ce mai bine astăzi de instituțiile oficiale românești din Germania, precum și de multe asociații culturale româno-germane existente în mai toate marile orașe. Biserica e la rându-i în preaj­ma tuturor celor care doresc să-și aline singurătatea, fiindcă duminica rugăciunile și Sfânta Liturghie aduc limba română pe buzele și în inimile multora. Românitatea celor aflați departe de țara-mamă nu se pierde atâta vreme cât suntem aproape unii de alții. Însă cea mai eficace metodă de păstrare a identității rămâne petrecerea zilelor libere alături de părinții și familiile lăsate acasă. Multora dintre noi, acestea ne dau puterea să trăim mai departe într-o țară bogată și prosperă, deși pe alocuri prea rece pentru sufletul românesc.