Prospețimea Duhului - viața curată a Bisericii

Rânduiala Sfintei Liturghii, lăsată Bisericii ca prilej de împărtășire euharistică și pnevmatologică, cuprinde în mod esențial epicleza, adică invocarea Duhului Sfânt pentru prefacerea Darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vederea împărtășirii cu acestea. În același timp, Pogorârea Duhului Sfânt are menirea de a împrospăta viața eclesială ce devine purtătoare de Har nevăzut. Rânduiala din Liturghierul românesc prevede ca înainte de chemarea directă a Duhului Sfânt asupra Darurilor euharistice să aibă loc o ultimă nuanțare cu rol pregătitor în fața unei asemenea Taine a Tainelor: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Duh în ceasul al treilea apostolilor Tăi, pe acesta, Bunule, nu îl lua de la noi, ci îl înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție!

Biserica întemeiată în mod văzut la Cincizecime sau Rusalii cuprinde în sine atât împlinirea unei făgăduințe, cât și deschiderea unei noi perspective de împreună-lucrare a nevăzutului cu văzutul. Relatarea evenimentului Pogorârii Duhului Sfânt, detaliată în capitolul 2 al cărții Faptele Apostolilor, surprinde, la o primă vedere, prin aceea că Revărsarea Duhului Sfânt peste Apostolii adunați în același loc s-a făcut fără vreo altă veste, prin prezența unui vuiet, ca de suflare ce vine repede, umplând casa unde ședeau ei (Fapte 2, 2). Faptul că aceia care urmează să fie con­firmați de Însuși Duhul Sfânt în lucrarea lor apostolică și misionară se găseau împreună, în chip comunitar, dezvăluie o pregătire aparte în acest sens. Pogorârea Sfântului Duh nu se plinește fără așteptarea comu­nității apostolice. Actul prin care Duhul se îm­părtășește peste colegiul apostolilor și, în special, pe fiecare dintre ei arată o activare senzorială ce implică și organele principale de simţ: văzul și auzul.

Pedagogia pregătirii - înlesnirea autenticului

Profeția, în general, cuprinde adeseori referiri legate de implicarea simțurilor către un alt nivel de cunoaștere. Pogorârea Duhului Sfânt împlinește atât prorocia vestită de profetul Ioil (a se vedea capitolul 3, cele 5 versete), prin care imaginile și sunetele invocate vor deveni la Rusalii realitate palpabilă, cu puternice ecouri moti­vaționale, în sens misionar. Evident, acest început reprezintă etalonul, refe­rința prin excelență, argumentarea și modalitatea prin care lumea poate deveni receptacol al harului dumnezeiesc revărsat cu prisosință. Această revărsare grandioasă, soldată cu succesul închegării unei comu­nități eclesiale primordiale de 3.000 de suflete (Fapte 2, 41), se va repeta de atunci înainte, atât ca pro­cedeu de înflorire numerică a membrilor Bisericii, cât și ca element liturgic fun­damental. După dospirea pnev­matologică elaborată în primele comunități creștine, invocarea Duhului Sfânt va fi direc­ționată și în sens euharistic, pentru activarea ­Pre­zenței Domnului în Darurile transfigurate, daruri care vor deveni epicentrul întregii acti­vități a Bisericii. Pregătirea Apostolilor de a rămâne împreună în rugăciune și în comuniune a generat atmosfera prielnică Coborârii Duhului Sfânt, înlesnind astfel autenticitatea a ceea ce se va numi, ulterior, Biserica. De aceea, membrii proaspătului organism di­vino-uman făurit se vor preocupa de stăruința în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42).

De la Emaus la Cincizecime

Deși a treia zi după Învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos săvârșește prima Sfântă Liturghie euharistică, pascală, ucenicii, cuprinși de frica atât a stăpânirii de atunci, cât și de necunoscuta Taină a Învierii, se arată nepu­tincioși în a se aduna pentru frângerea pâinii dorită de Domnul întru pomenirea Sa (Luca 22, 19). Devine foarte complicată însăși situația de a fi împreună. Domnul Iisus Hristos recu­cerește, după Înviere, grupurile mai restrânse ale ucenicilor, arătându-li-Se înviat în mod arbitrar, când în fața câtorva dintre ucenici sau frați, fie în mod personal, la câțiva dintre ei (a se vedea, de exemplu, Marcu 9, 9; 9, 12; 9, 14): Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni; După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină; La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Drumul de la Cina de la Emaus la foișorul din Ierusalim, unde a avut loc prima revărsare de Har, care a avut urmări capitale în dezvoltarea creștinismului, a fost presărat din abundență cu teamă, nedumerire și chiar cu situații contrastante. Domnul înviat se arată comunitar, dar și personal, ca pelerin și mai ales euharistizat, lăsându-se văzut și nevăzut, culminând cu nevederea antinomică de la Înălțare, când despărțirea aceasta proniatoare va înlesni bucuria ucenicilor de a fi împreună în așteptarea peceții Duhului Sfânt.

Repetiția ce înviorează

Coborârea Sfântului Duh peste ucenicii care devin din acest moment apostoli și propovăduitori curajoși ai Domnului pune în lumină coerența așteptării mesianice și a mântuirii în Hristos care devine posibilă mai mult decât oricând. Cuvântarea Sfântului Apostol Petru din ziua Cincizecimii (Fapte 2, 14-40) sintetizează împlinirea planului lui Dumnezeu de a se revărsa prin Har sfințenia întrezărită de vechile Scripturi și adeverită prin lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, prin moartea și Învierea Sa. Mesajul pregnant al predicii apostolice primordiale se va repeta de-a lungul veacurilor, înviorând generațiile care vor rezona în fața unei astfel de chemări ancestrale. În aceeași măsură, rânduiala sfintelor slujbe se va concentra pe unicitatea unui astfel de eveniment în viața lumii, chemată să retrăiască însă revărsarea de har care asigură prospețimea și curăția vieții bisericești. Din acest punct de vedere, repetițiile din biserică nu au rolul de a ne transforma în mecanisme artificiale, ci au consacrată viziunea de a ne atrage în mod conștient către esența perspectivei creștine asupra vieții: actualizarea Întrupării Domnului Iisus Hristos prin chemarea Duhului Sfânt în viața Bisericii, ca rugăciune stăruitoare către dum­nezeiescul Părinte ceresc, în vederea păstrării prospețimii vieții noastre. În acest sens, repetiția ce invocă Pogorârea Sfântului Duh în­suflețește viața Bisericii ce se păstrează, în acest fel, ­nealterată.