Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză Relația dintre religie, spiritualitate și reziliență

Relația dintre religie, spiritualitate și reziliență

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Analiză
Un articol de: Alina A. Rotaru - 23 Ian, 2022

Religia este un set de practici specifice susținute de o dogmă, în cadrul unei comunități care a căzut de acord în privința punctelor esențiale. M-am gândit la motivele pentru care majoritatea oamenilor aderă la o religie. Mi-am pus întrebarea care sunt mecanismele din spate care ne fac să fim predispuși la a ne afilia unei religii și cum acestea promovează reziliența.

Erich Fromm spunea că religia constituie un sistem de gândire și ac­ți­une împărtășit de grup, care conferă subiectului individual un cadru de orientare și un obiect al devoțiunii. Religia ne ajută să trecem mai lin prin spaima de moarte și să putem gestiona mai bine condiţia umană, compusă adesea din boală, să­răcie, moartea celor dragi și tot felul de evenimente traumatice. Dovadă stau sute de cărți ale celor care și-au scris expe­riențele tragice și care au mărturisit că Dumnezeu, cre­dința, religia i-au ajutat să depă­șească situații care, ome­nește vorbind, ar fi frânt pe oricine.

Unul dintre studiile mele a fost o cercetare calitativă făcută pe părinții care și-au pierdut unul sau mai mulți copii în moduri tragice și catastrofale. În cadrul cercetării am văzut cu claritate cum credința în Dumnezeu și spiritualitatea (uneori chiar și religiozitatea) au contribuit semnificativ la recuperarea psihică a unui părinte sau a ambilor părinți.

M-am întrebat mai târziu care sunt mecanismele din spatele credinței în Dumnezeu de pot genera o așa mare schimbare și transformare în viața unui om, chiar și în mijlocul greută­ților semnificative. Reziliența este adaptarea bună în circumstanțe dificile, iar din perspectiva dezvoltării înseamnă atingerea sarcinilor de dezvoltare specifice vârstei, în pofida unor evenimente aversive serioase. Rezilienţa înseamnă că individul funcţionează normal chiar şi în condiţiile unei traume suferite. Vorbim despre evenimente aversive serioase când ne referim la traume, iar clasica definiție ne spune că trauma este un eveniment negativ care depășește resursele individului de înțele­gere, integrare și adaptare la situație. Câteva dintre evenimentele cele mai grave care se încadrează în spectrul traumelor sunt: răpiri, violuri, război, abuz, maltratare, accidente, o copilărie extrem de dificilă, moartea celor apropiați în moduri tragice, un divorț etc.

Atunci când vorbim de rezili­en­ță, ea trebuie să fie în primul rând văzută ca adaptare externă la cauzatorii semnificativi de stres din mediu. Astfel, în ciuda evenimentelor care au un grad înalt de adversitate, tu continui să rămâi funcțional, să-ți înde­plinești sarcinile pe care le-ai avut până atunci. Firește, există o serie de factori protectivi atunci când vorbim de traume: factori protectivi din cadrul familiei de origine, factori protectivi din comunitate, factori protectivi în cadrul relațiilor. Am făcut o lungă introducere, dar era necesară explicarea unor concepte de bază. Printre factorii protectivi care contribuie la dezvoltarea rezili­enței se află și credința în Dumnezeu.

Oamenii sunt spirituali

Mărturie stau miile de ani din spatele nostru în care oamenii, indiferent că vorbim de homo erectus, homo habilis sau neanderthalieni, s-au închinat la zeul apelor, lemnului, soarelui, grâului, cu alte cuvinte, tot ce nu înțelegeau ținea de domeniul supranaturalului. Credința în personaje supranaturale antropomorfe și înzestrarea de a elabora narațiuni cu sens despre ele (religii) sunt scrise în modul de construcție al creierului, este ceva universal uman (antropologic sunt prezente la toate popoarele și religiile, diferă doar conținutul „narațiunii”), scrie sociologul Alin Gavreliuc.

Ce este spiritualitatea? Spiritualitatea este definită ca sentimentul de apropiere și conexiune cu sacrul, presupune un sim­ță­mânt de intimitate și generează sentimente ca admirația și evlavia. Spiritualitatea modernă deseori exclude o denominațiune religioasă, legându-se de valorile, principiile și un sens personal al vieții. Poți fi ateu sau agnostic, dar să fii spiritual. Poți să fii Daw­kins sau Russell, dar să fii spiritual, având o structură caracterială, norme, valori și un scop pentru care lupți sau tră­iești. Spiritualitatea clasică se referă la sensul transcendenței, al legăturii cu divinul, cu acel „Ceva”, care de cele mai multe ori este definit de o dogmă și apărat de o instituție religioasă. Pe măsură ce avansăm în post­modernitate, suntem tot mai spirituali și mai puțin religioși.

Oamenii au nevoie de structură și răspunsuri

În 1911, Ambrose Bierce spunea că religia este fiica speranței și a fricii, explicând ignoranța și natura necunoscutului. Nu-mi place expresia „religia este o cârjă”, dar realitatea este că religia reprezintă un factor de reziliență în fața intemperiilor vieții, deloc puține și ușoare. Religia oferă structură prin ritualul ce presupune predicție, statornicie, siguranță, o ancoră mentală și emoțională pe care ne sprijinim în momentele în care totul se clatină în jurul nostru.

În filmul Un pas în urma serafimilor, în care acțiunea se petrece într-un seminar teologic, există o secvență în care, la un curs, preotul le desenează elevilor pe tablă piramida cunoașterii cu o săgeată îndreptată în sus care este credința și o spirală ce urcă spre vârful piramidei, care este știința, spunându-le că putem ajunge la răspunsuri prin credință, aceasta este calea directă, ușoară, accesibilă, sau putem aștepta mult timp după răspunsurile științei. E minunat să ai credință, să știi în inima ta că tot ce se întâmplă are un scop, tu ai un scop, Universul are un scop, durerea are un scop, moartea și viața au un scop.

„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura orice fel de cum”, scrie Nietzsche. Credința oferă răspunsuri... și oricât de mult au crezut înțelepții lumii că odată cu aflarea răspunsurilor prin știință și rațiune credința (așa-numita fantasmă) se va stinge, s-au înșelat. Credința atinge coarde în inima noastră de care știința nu se va apropia niciodată. Cre­dința oferă consolare în crize existențiale și furnizează certitudine într-o lume haotică.

Oamenii au nevoie de un sens în viață

Mesajul este: Contează ce faci astăzi! Contează cum trăiești acum! E fantastic cât de mult sens al vieții poate genera credința în Dumnezeu. Dacă ați citit măcar două cărți scrise de mistici, ați observat cu ușurință ce trăire și exacerbare a simțurilor poate oferi experimentarea prezenței lui Dumnezeu. Câtă admirație! Câtă evlavie! Câtă uimire! Creierul nostru nu (prea) poate suporta incertitudinea. El încontinuu țese povești și decupează bucăți din realitate, astfel încât acestea să se potrivească, să genereze sens. Religia și credința sunt cei mai importanți furnizori de sens. Avem nevoie să credem că nu totul este despre aici și acum. Spaima de moarte este o realitate... pentru creștinism este doar un prag care te desparte de fericire veșnică.

Spiritualitatea și reziliența

Modul funcțional în care traversăm situații aversive (copingul proactiv) se referă la folosirea punctelor forte în situații dificile, astfel încât chiar dacă situația prin care treci este grea, tu poți câștiga maximul de beneficii din ea: îți poți dezvolta abilitățile și cunoștințele instrumentale despre mediul înconjurător. Punctele forte pe care le ai trebuie să fie direct relaționate cu comportamentul de coping și să te protejeze împotriva efectelor negative, ca să putem vorbi despre eficiența lor în cadrul situațiilor grele. Am găsit trei mecanisme sau explicații pentru care credința în Dumnezeu este o inepuizabilă sursă de reziliență.

Caracterul lui Dumnezeu

Conform definiției traumei, ce pare terifiant în acele momente intense și ce generează un distress semnificativ este faptul că evenimentul negativ este neaşteptat și perceput ca necontrolabil de individ. Ei bine, creștinul se ancorează mintal în caracterul lui Dumnezeu care are o serie de atribute ce nu se schimbă de-a lungul timpului: bunătatea, iubirea Lui infinită și înțeleaptă, credincioșia Lui, faptul că Își împlinește promisiunile față de tine și multe altele care în momentele dificile constituie stânca la umbra căreia te refugiezi.

Sensul în suferință

Disperarea este suferință minus sens. Putem îndura aproape orice lucru, dacă știm că are o coerență și un sens în viața noastră. Creștinismul îți spune că există „the big picture” pe care tu nu o poți vedea, dar în economia lui Dumnezeu suferința ta contează, are un scop și îți este dată cu un sens: fie te maturizează emoțio­nal, spiritual, uman, îți șlefuiește caracterul, fie îți oferă o expe­riență care poate fi de folos altora, fie îți descoperă profunzimi nebănuite ale vieții și ale lui Dumnezeu. Iată un izvor nesecat de rezi­li­ență! Iată modalitatea prin care diverși oameni au făcut față unor evenimente debilitante pentru majoritatea populației.

Speranța

Unul dintre nucleele depresiei este lipsa de speranță. Credința în Dumnezeu îți oferă speranță chiar și în momentele cele mai dificile ale exis­ten­ței: speranța că Dumnezeu este cu tine, speranța că El a permis să ți se întâmple aceasta, speranța că vei face față momentului și vei trece peste această circumstanță dureroasă. Credința în Dumnezeu și spiritualitatea sunt surse de rezili­ență, o demonstrează viețile a zeci de oameni pe care i-am întâl­nit, dar și mii de studii științifice. La finalul vieții cred că, într-un fel sau altul, ar trebui să spunem ca Seneca, în Epistola a IX-a: „Nu am pierdut nimic. Bu­nurile mele sunt toate asupra mea”. Bunurile mele înseamnă caracterul, omul care am devenit pe parcursul timpului, valorile și principiile după care mi-am ghidat efemera viață.