Spiritualitatea poeziei eminesciene

Sunt bine cunoscute înclinaţia şi ancorarea lui Mihai Eminescu în spiritualitatea creştină ortodoxă.

Astfel cunoaştem câteva rugăciuni: unele închinate Maicii Domnului: "Rugăciune", "Răsai asupra mea", "Nu voi mormânt bogat" (variantă); altele care sunt deopotrivă cugetări asupra învăţăturii Bisericii, cât şi rugăciuni: "Rugăciunea unui dac" , "Colinde, colinde", "Preot şi filosof", "Epigonii", "Dumnezeu şi Om", "Memento mori", "Mortua est!", "Înviere" şi multe altele. Chiar şi poemul "Luceafărul" are elemente de teologie sau de spiritualitate. Dar de multe ori sunt trecute cu vederea sensuri adânci din versurile eminesciene care nu sunt înţelese. O rugăciune profundă conţine şi poezia "Odă (în metru antic)". Termenul însuşi "odă" înseamnă rugăciune. În viaţa liturgică a Bisericii există o perioadă numită Triod, adică perioada celor trei ode. Ultimul vers al poeziei este o rugăciune: "Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!"

Vom stărui asupra acestui vers. Poetul se roagă lui Dumnezeu "să poată muri liniştit". Aceasta înseamnă că omul nu poate - nici măcar atât - să moară dacă nu are ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a făcut pe om nici muritor, nici nemuritor; l-a făcut "bun foarte" şi cu toate condiţiile şi posibilităţile ca omul să poată dobândi nemurirea. Deci omul n-a fost creat de Dumnezeu spre moarte, ci spre viaţă veşnică. Depindea doar de om dacă asculta sau nu asculta de Dumnezeu. Dacă omul ar fi ascultat de Dumnezeu, putea dobândi nemurirea. Dacă omul nu asculta de Dumnezeu putea deveni muritor. Dumnezeu i-a spus omului: "Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" (Fac. 2, 16-17); un alt cuvânt al lui Dumnezeu este: "Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul" (Deut. 30, 15).

Omul, Adam, n-a ascultat de Dumnezeu şi astfel a ales moartea, devenind muritor şi prin el întregul neam omenesc: "Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el" (Rom. 5, 12).

Aşadar, moartea n-a fost în firea umană iniţială, căci "Dumnezeu n-a făcut moartea" (Inţel. Solomon 1, 13), ci moartea a intervenit ca un accident în firea omului, în urma păcatului lui Adam. Omul a trecut dintr-o stare iniţială a firii, care era foarte bună, într-o stare ulterioară, nefirească, prin care se degradează şi apoi moare. Deci moartea nu este firească pentru firea umană iniţială, dar a devenit firească pentru firea umană căzută în păcat.

Dar chiar şi în această condiţie ulterioară a umanităţii - şi anume de muritoare - omul nu poate nici măcar să moară fără ajutorul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu: "fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5) se referă nu numai la faptul că omul nu poate să trăiască, să respire sau să întreprindă ceva fără sprijinul lui Dumnezeu, ci şi la faptul că omul, în condiţia de muritor, nu poate muri fără voia ori intervenţia lui Dumnezeu. Şi aici există următorul argument: dreptul Simeon, oarecând, în anul 270 î.Hr., la vârsta de 70 de ani, fusese chemat la curtea faraonului din Egipt pentru a traduce Scriptura Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă. Lui i-a revenit cartea profetului Isaia. Pentru îndoiala lui cu privire la faptul că Hristos se va naşte dintr-o Fecioară (nicidecum Simeon nu poate fi bănuit de necredinţă), i s-a spus de către înger că nu va putea să moară până ce nu se vor împlini toate acestea.

În condiţiile în care "zilele omului sunt de 60, 70 de ani, şi de vor fi în putere 80 de ani, iar ceea ce este peste aceştia, osteneală şi durere" (Ps. 89, 10-11), dreptul Simeon ajunsese la vârsta de peste 300 de ani şi "nu putea să moară". Doar în momentul în care a văzut-o pe Fecioara Maria aducând pe pruncul Iisus la templu, spre închinare, şi astfel s-a încredinţat de împlinirea profeţiei lui Isaia - "Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanoil" (Is. 7, 14) - doar atunci Simeon a putut să moară, rostind rugăciunea: "Acum eliberează pe robul Tău, Stăpâne (de neputinţa de a muri - n.r.), după cuvântul Tău în pace…" (Lc. 2, 29).

Ceea ce cerea odinioară Simeon prin rugăciune lui Dumnezeu - moartea în pace - cere şi Eminescu în poezie: "moartea în linişte".

Deşi trăim în condiţia ulterioară a firii umane, aceea prin care firea umană căzută este muritoare, totuşi, iată un exemplu care ne arată că omul nu poate muri fără ajutorul lui Dumnezeu.

"Pe mine mie redă-mă!"

Aceste cuvinte constituie a doua parte a ultimului vers-rugăciune al poeziei eminesciene şi pot fi înţelese doar în lumina Evangheliei. Aceasta înseamnă că e posibil ca omul să nu-şi mai aparţină sieşi, ci altcuiva. Şi cui poate aparţine? Ne răspunde Mântuitorul: "Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului" (In. 8, 34). Cine a săvârşit păcatul nu-şi mai aparţine sieşi, ci e înrobit păcatului şi celui ce l-a ispitit să-l săvârşească: "celui ce vă daţi spre ascultare sunteţi robi; sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi" (Rom. 6, 16).

Deci omul poate fi rob păcatului (sau diavolului), iar dacă împlineşte voia lui Dumnezeu poate fi robul lui Dumnezeu. Dar a fi "robul lui Dumnezeu" este sinonim cu a fi "fiul lui Dumnezeu", întrucât omul poate fi eliberat din această "robie" a păcatului, prin Întruparea (jertfa, moartea şi Învierea) Fiului lui Dumnezeu: "şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu" (In. 1, 12). Rugăciunea "pe mine mie redă-mă" poate fi înţeleasă în sensul cuvintelor Mântuitorului: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34).

Ce înseamnă lepădarea de sine? Înseamnă, oare, lepădarea de identitate sau de personalitate? Nicidecum! Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de păcatul care s-a înrădăcinat atât de mult în om, încât acesta (păcatul) a devenit o a doua fire a omului, astfel încât omul, de multe ori, nici măcar nu-şi mai recunoaşte în sine firea iniţială, aceea curată în care l-a aşezat Dumnezeu prin creaţie (iar mai apoi prin botez).

Firea iniţială este acea "sine" pe care a părăsit-o fiul risipitor hotărând să plece din casa Tatălui, dar în care a revenit ulterior. Acest fiu s-a "pierdut" (cf. Lc. 15, 32) nu doar de Tatăl, ci s-a pierdut de sine însuşi, de acea sine iniţială.

Suportând consecinţele păcatului (atât de ispititor, ademenitor - în prima fază - şi totuşi atât de dezgustător, putred şi care aduce întristarea, suferinţa şi chiar moartea, după ce este consumat) şi, trăind în mizerie nu doar materială, ci mai ales spirituală, fiul risipitor "şi-a venit în sine" (Lc. 15, 17), respectiv s-a lepădat de sinea păcatului şi a revenit la sinea iniţială.

Din cele de mai sus rezultă că omul care-I aparţine lui Dumnezeu îşi aparţine şi sieşi, iar cel care nu-i aparţine lui Dumnezeu nu-şi aparţine nici sieşi. Revenirea la sinea iniţială din a doua sine, a păcatului, constă într-o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu îşi revarsă harul Său peste fiul risipitor, iar omul trebuie să se deschidă, să primească şi să se lase pătruns de acest har. Dar la "sinea iniţială" omul nu poate ajunge fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea poetul se roagă lui Dumnezeu să-l ajute să ajungă la acea stare: "pe mine mie redă-mă". Aceasta înseamnă regăsirea sinelui pierdut sau regăsirea de sine.

Pe Tabor, Petru, văzându-L pe Hristos schimbat la faţă, nu numai că s-a lepădat de sine, dar a şi uitat de sine. Nu s-a mai gândit că el era cel care avea nevoie de colibă; ceea ce voia el era să rămână în aceeaşi stare de bine, de vedere, de simţire şi de contemplare a slavei Dumnezeirii.

Astăzi umanitatea doreşte autonomie faţă de Dumnezeu, uitând că dacă omul nu-I aparţine lui Dumnezeu, nu-şi aparţine nici sieşi. Omul, în condiţia de muritor, nu poate muri dacă nu are ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă dincolo de moarte n-ar mai fi nimic, atunci zadarnică ar fi rugăciunea poetului - pe de o parte. Pe de altă parte, de prisos ar fi şi regăsirea de sine dinaintea morţii dacă viaţa s-ar sfârşi în moarte. Degeaba ar fi şi putinţa de a muri liniştit. Oare Brâncoveanu a murit liniştit? Din perspectiva vieţii pământeşti, moartea lui Brâncoveanu n-a fost nicidecum liniştită. Dimpotrivă, durerea lui a fost sfâşietoare. Însă din perspectiva vieţii veşnice, Brâncovenii au dobândit prin moartea martirică liniştea absolută. Aşadar, toate acestea au un rost atunci când moartea nu constituie ultima realitate a vieţii, ci Învierea.

Moartea omului constituie consecinţa negativă a păcatului neascultării lui Adam. Din acest punct de vedere, moartea e un "rău". Dar Dumnezeu transformă întotdeauna răul în bine. Cum a transformat Dumnezeu moartea - ca rău - în bine? În primul rând, Dumnezeu îl opreşte pe om de la păcat prin moarte şi astfel răul (pe care l-ar putea săvârşi omul) nu devine veşnic, aşa cum reiese din slujba de înmormântare.

Acest adevăr al revelaţiei îi era bine cunoscut lui Eminescu: "Moartea vindec-orice rană,/ Dând la patime repaos" (Foaia veştedă). În al doilea rând, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a jertfit, a murit şi prin moartea Sa a omorât moartea noastră şi a înviat pentru a da firii umane putinţa de a învia. Aşadar, rostul regăsirii de sine al lui Eminescu pentru a putea muri liniştit îşi găseşte sensul doar în perspectiva vieţii veşnice (poezia Înviere) şi a învierii de obşte de la sfârşitul veacurilor.