Ziua Națională a României și făuritorii Unirii

Ziua de 1 Decembrie 1918 este rezultatul unui imens efort național, al luptei tuturor românilor conștienți, conduși de o elită demnă de rolul ei. Românii din Basarabia, din Bucovina și din Transilvania - sprijiniți pe Vechiul Regat - și-au luat soarta în propriile mâini și au decis în mod democratic, la Chișinău, la Cernăuți și, respectiv, la Alba Iulia, unirea acestor provincii istorice românești cu România.

Unii contemporani, influențați de noile mișcări denumite „progresiste” (de fapt, în mare parte, neomarxiste), contestă credința creștină și, mai ales, importanța Bisericii. În multe țări occidentale, bisericile sunt goale în duminicile și zilele de sărbătoare de peste an și, cea mai mare parte a timpului, ferecate. Nici creștinul, pelerin pe-acolo, nu poate pătrunde în ele, chiar dacă unele sunt și monumente istorice. De aceea, mulți străini se miră că în România este altminteri, adică se păstrează credința și rânduiala credinței. La o sărbătoare creștină importantă, comună confesiunilor ortodoxă, catolică și unora dintre cele protestante, am dus o familie de prieteni francezi la sfânta slujbă și am trecut cu oaspeții mei prin mai multe biserici de rit bizantin din Cluj. Toate erau pline de oameni, inclusiv de mulți tineri. Mirați, m-au întrebat cum se face și cum am reușit acest lucru, cum am realizat performanța să „convocăm” atâta lume încât să se umple lăcașurile Domnului. La ei, în Franța - mi-au spus - sunt tot mai puțini preoți, unii foarte în vârstă, care servesc la câte cinci-șase parohii, iar la slujbă bisericile sunt aproape goale. Ceea ce văzusem, de altminteri, și eu cu propriii mei ochi. Această întâmplare a avut loc acum vreo 15 ani, iar de atunci se spune că și la noi s-a redus „entuziasmul credinței”, după expresia unui confrate.

Eu nu sunt sociolog și nu pot afirma că s-a micșorat credința românilor, dar pot spune sigur că a crescut enorm ignoranța românilor, a oamenilor în general, mai ales a tinerilor. Măsurarea credinței este dificil de făcut, pe când ignoranța sare în ochi la fiecare pas. O măsură a acestei neștiințe se leagă și de istorie. Mulți elevi și studenți refuză să se apropie cu înțelegere de prezentul oamenilor care au trăit în trecut, de viața care a fost când­va la fel de vie ca a noastră. Un moment care rămâne cvasinecunoscut este și acela al Marii Uniri de la 1918. De acest eveniment se leagă sărbătoarea națională a României și a tuturor românilor, sărbătoare pe care unii o înțeleg tot mai puțin. Alte fapte și date istorice, rămase și ele în umbra necunoașterii, se referă la drapelul național tricolor și la imnul național.

Unirea ţinuturilor româneşti, datorată luptei şi voinţei românilor

Transilvania nu făcuse parte niciodată dintr-un stat românesc (dacă facem abstracție de momentul Mihai Viteazul, de la 1599-1601, când nu exista încă națiunea modernă), iar Bucovina și Basarabia fuseseră frânte din Țara Românească a Moldovei în 1775 și, respectiv, 1812. La 1918 venise clipa reunirii și a unirii. Mulți se întreabă azi cum a fost posibilă „minunea”, mai ales în cazul Transilvaniei. Oricare istoric serios știe că nu este vorba despre o minune, ci despre un complex de factori care s-au reunit și s-au conjugat atunci. Între ei, evident, este și lupta (și voința) românilor. Altminteri, actul unirii nu ar fi avut sens. De asemenea, unii se întreabă ce rol au avut clericii în actul de la Alba Iulia, de exemplu, și de ce doi episcopi - Miron Cristea și Iuliu Hossu - au fost atunci în prim plan. Mai sunt contemporani ai noștri care știu și că unul dintre ei a citit rezoluția de Unire în fața Măritei Adunări, iar celălalt a rostit câteva cuvinte profetice, minunate ca sens: „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”. Altfel spus, cei doi ierarhi s-au îmbră­țișat atunci ca să arate forța ideii de unitate, ca să constituie un exemplu de urmat. Prezența lor acolo este firească și este urmarea unor lungi secole de lucrare a poporului român asupra lui însuși, ca să-l parafrazez pe Nicolae Bălcescu. Încă din prima treime a mileniului al II-lea creștin, când se producea cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungariei, românii transilvăneni au fost lipsiți de putere politică de grup, în numele poporului lor (așa cum aveau nobilii, sașii și secuii). Românii au rămas un popor de țărani și de preoți de rit bizantin, locuitori aproape exclusiv în sate. Preoții și-au adăugat repede, prin natura lucrurilor și prin voința eno­riașilor lor, la calitatea lor de conducători spirituali (religioși) și pe aceea de conducători politici (laici). Erau aproape singurii capabili să facă acest lucru și aproape singurii în care românii aveau încredere. Cuceritorii și colonizatorii, transformați în stăpâni, nu au putut perverti Biserica răsăriteană a românilor, iar preoții și monahii ortodocși au rămas stâlpii poporului și apoi ai națiunii. Iar atunci când Biserica românilor era periclitată de calvinizare (secolul al XVII-lea) și când austriecii au anexat Transilvania (1688/1699), compromisul impus conducătorilor (tot clerici) români, în urma căruia s-a creat Biserica Greco-Catolică, nu a putut duce - cum s-a voit de către conducătorii străini - nici la abandonarea ritului bizantin (grec) și nici la pierderea iden­tității românești. Dimpotrivă, poporul român, care părea dezbinat, s-a unit și mai tare în eforturile sale de emancipare na­țională. De la mișcarea peti­ționară (numită și a Supplex-urilor) din secolul al XVII-lea, trecând prin Revoluția de la 1848-1849, prin activitatea partidelor naționale române, prin mișcarea memorandistă, până la 1918, mereu poporul de rând a fost unit prin efortul unei elite românești conștiente, condusă cel mai adesea de preoți și de ierarhi. Aceasta a fost taina viețuirii și supraviețuirii noastre. Românii au rămas mereu, în cea mai mare parte a lor, fideli cre­dinței Răsăritului și ritului bizantin, iar această „dreaptă credință” (= Ortodoxie) a fost scutul națiunii și al caracteristicilor ei (limba română, conștiința originii romane, numele de român, provenit de la numele Romei, tradițiile, cultura etc.). Primele lucrări tipărite în românește au fost religioase, ca și primele monumente de limbă română. Prestigiul Bisericii Ortodoxe era imens în rândul românilor, pentru că aceasta nu a putut fi pervertită în întreg Evul Mediu și nici în primele secole ale Epocii Moderne.

Liderii buni ai poporului îl ajută pe acesta să nu greşească

În concluzie, se poate spune că românii s-au prezentat la Alba Iulia - o spunem în mod simbolic - în frunte cu liderii lor firești, între care clericii ocupau un loc foarte important. Tot clericii, însoțiți de laici, au dus regelui Ferdinand, la București, hotărârea de unire a Transilvaniei. Se spune că poporul nu poate greși, fapt pentru care unul din fruntașii Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania îi îndemna pe conducători să țină cu poporul ca să nu rătăcească. Așa este, numai că poporul, ca să nu greșească, are nevoie de lideri buni, de o elită bine pregătită, eficientă și prestigioasă, care să se bucure de încredere. Iar în anul 1918, încrederea maselor în lideri era așa de mare încât viitorul Patriarh al României a putut rosti cuvintele citate mai sus („Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbră­țișați pe veci toți frații români!”) și a putut să știe că ele vor fi și puse în practică. Prin urmare, prestigiul Bisericii și al credinței creștine răsăritene vine pentru români din trecut, se bazează pe înfăptuiri memorabile și are o temelie puternică pentru viitor. Este de dorit ca de Ziua Națională să prețuim aceste valori și să le transmitem mai departe urma­șilor noștri.