Bucuria nu cere îndeplinirea multor criteria

Dacă, femeie fiind, simţi tristeţe, revoltă, resemnare sau orice, mai puţin bucurie şi mulţumire faţă de viaţa ta, este timpul să te opreşti o clipă pentru a înţelege modul în care tu îţi priveşti viaţa. Încearcă pentru câteva momente să nu te gândeşti la ce anume mai trebuie să faci, în ce direcţii trebuie să mai alergi, ce eforturi trebuie să mai faci şi pe cine mai trebuie să mulţumeşti pentru te bucura de linişte şi de mulţumire sufletească.

Oprindu-te şi cercetând această situaţie, vei ajunge să înţelegi că de fapt tu eşti cea care îţi stabileşti nişte standarde imposibil de atins - cel puţin nu în totalitate - şi apoi îţi iroseşti timpul, energia, vitalitatea, încercând să le atingi. Este un fel de mit al lui Sisif pe care ţi-l asumi în fiecare zi, fără ca nimeni să îţi ceară de fapt acest lucru. Este posibil ca citind rândurile acestea să te revolţi, să spui că sunt lucruri care chiar "trebuie" făcute, că dacă nu rezolvi un anumit lucru, şeful, soţul, copiii sau colegii îţi vor reproşa sau vor avea de suferit. Este un lucru foarte adevărat, dar şi mai adevărat este faptul că de multe ori cel mai sever judecător al tău eşti, de fapt..., tu însăţi. Prin gândurile care se perindă, uneori aproape automat prin mintea ta, îţi clădeşti în jur adevărate ziduri care te împiedică să te bucuri de viaţa ta, aşa cum ţi-a dat-o Dumnezeu, aici şi acum. Intrând în această capcană a lui "trebuie", a condiţionărilor pe care ni le punem, păşim într-o cursă în care nu avem ocazia să ne întâlnim nici cu noi înşine, nici cu ceilalţi. În continuare, vom vorbi despre şapte mituri, şapte neadevăruri care te pot ţine prizonieră într-o adevărată dependenţă de nefericire.

Sunt perfect ori bun de nimic?

Primul mit este cel al perfecţiunii, conform căruia perfecţiunea este singurul scop, singura variantă acceptabilă, condiţia de bază a bucuriei şi a împlinirii. Din această perspectivă putem ajunge să privim ceea ce realizăm bun, valoros, în viaţa noastră ca fiind "normal", iar abaterile, chiar şi cele mici, de la standarde, ca fiind adevărate eşecuri. Realitatea este însă că şi greşelile fac parte din normalitate, că "avem dreptul să greşim" şi că de multe ori tocmai imperfecţiunea noastră este o ocazie de a progresa şi un prilej de bucurie.

Un al doilea mit este cel al comparaţiei, care poate reprezenta un fel de incapacitate de a ne trăi propria viaţă, în dorinţa de a trăi viaţa altora. Comparaţia a devenit, în societatea din zilele noastre, un act aproape reflex. "Dacă aş avea o viaţă ca a ei, un serviciu ca el ei, o familie ca a ei"…, iar şirul poate continua, aş fi şi eu fericită. În realitate, nu cunoaştem cu adevărat viaţa celuilalt şi nici planurile, bucuriile şi încercările pe care Dumnezeu I le-a pregătit. Am putea înlocui acest gînd cu acela că "suntem unici prin darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu" şi, prin aceasta, şi imposibil de comparat cu ceilalţi. Adevărata provocare în viaţa noastră este de a înţelege "talanţii" pe care i-am primit, atât prin calităţile noastre personale, cât şi prin oamenii pe care ni i-a trimis în cale şi de a-i utiliza după voia Lui.

Cel de-al treilea mit este cel al imaginii: "Dacă aş arăta mai bine, dacă aş slăbi 5 kg în două săptămâni, dacă aş fi mai tânără, dacă aş părea mai matură…, aş fi mai fericită". Realitatea este că, şi sub aspect fizic, Dumnezeu ne-a făcut unici şi ne poate da capacitatea de a ne bucura de această unicitate a noastră. Putem totuşi să-L rugăm să ne dea înţelepciunea de a alege alimentaţia, regimul de viaţă, de activitate şi de odihnă cele mai potrivite, care să ne asigure sănătatea, energia şi echilibrul.

Mitul echilibrului stabileşte un standard extrem de rigid asupra echilibrului şi armoniei în viaţă, mergând pe principiul "totul sau nimic". Ori fac cu succes toate activităţile pe care mi le-am propus, ori nu am reuşit nimic, ori sunt în fiecare zi soţie, mamă, colegă, prietenă perfectă, ori consider că nu sunt bună de nimic. Este important însă, în cadrul unei zile, să încercăm să găsim loc pentru preocupări şi activităţi care hrănesc sufletul şi ne dau energie. Chiar dacă nu reuşim în fiecare zi să ne facem timp şi pentru noi, este important să nu renunţăm şi să înţelegem că şi sufletul nostru are nevoie de hrana lui specifică - lectură, rugăciune.

Mitul controlului duce la pierderea, în mod inutil, a unei mari cantităţi de energie, în încercarea de a determina evenimentele şi oamenii să se potrivească în totalitate cu planurile şi aşteptările noastre. În pofida timpului şi a energiei pe care le investim pentru confirmarea mitului, acesta nu rămâne decât o iluzie. Gândiţi-vă că ne este cu neputinţă să ştim ce se va întâmpla în clipa sau în ziua următoare şi învăţaţi să apreciaţi surprizele şi neprevăzutul vieţii ca pe un dar!

Bucuria poate fi clipă de clipă un exerciţiu

Un alt mit este cel al echilibrului emoţional, prin care considerăm că dezechilibrele emoţionale, reacţiile extreme sunt caracteristice doar femeilor nebune. În realitate este absolut normal ca, în situaţiile de criză, orice femeie sănătoasă din punct de vedere emoţional să se simtă anxioasă, furioasă sau deprimată. Tocmai aceste reacţii pot fi de fapt un semn că ai nevoie de răgaz pentru ca sufletul să se poată vindeca după pierderea sau durerea suferită.

Un ultim mit este cel al limitării, al condiţionării, în care considerăm că totul are o limită, iar noi suntem cei care stabilim această limită. Noi ajungem să stabilim, în mod artificial, care este preţul pe care trebuie să îl plătim pentru fiecare lucru. "Trebuie să rezolv la timp toată treaba de la serviciu pentru a mă putea relaxa, trebuie să termin toată curăţenia pentru a mă putea odihni". În realitate însă, Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, cu imperfecţiunile şi neputinţele noastre. Este important să învăţăm deci şi noi să acceptăm această iubire necondiţionată şi, pornind de la aceasta, să învăţăm să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem.

Când învăţăm treptat să renunţăm la aceste ziduri pe care ni le punem noi înşine, vom vedea că bucuria poate fi clipă de clipă un exerciţiu, o conştientizare, şi nu cere îndeplinirea multor criterii, ci doar a celui de A FI cu Dumnezeu.