Capcanele muncii duse la extrem

Există persoane care au făcut un adevărat cult pentru muncă, neglijând familia şi, cel mai important lucru, neglijându-şi propria persoană. În istoria postdecembristă avem şi cazuri de oameni care au murit din cauza stresului şi a epuizării fizice. Odată cu alungarea din Rai a protopărinţilor noştri, omul a trebuit să muncească pentru a-şi câştiga existenţa. Însă de la a munci pentru a-şi asigura traiul de zi cu zi, o parte din oameni au căzut într-o altă extremă, cea a muncii duse până la extenuare.

Numeroşi români muncesc din ce în ce mai mult pentru a-şi asigura un trai "decent", transformându-se în adevărate maşinării care nu se mai gândesc la viaţa personală, la copii sau la sufletul lor, ci doar cum să obţină mai mult pentru a-şi permite mai multe lucruri. Chiar dacă ajung să îşi permită mai multe lucruri, nu mai ajung şi să se bucure de ele. Dorinţa patronilor de a angaja "tineri ambiţioşi" care lucrează oricât, după cum sună majoritatea anunţurilor de angajare, ca şi teama de a-şi pierde locul de muncă construiesc cult pentru muncă. "În toată existenţa noastră pe pământ, nimic nu are un scop în sine. Ne spun Sfinţii Părinţi că nici rugăciunea sau postul nu este un scop în sine, toate îşi împlinesc scopul în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că acela este punctul final, ţinta finală a omului. Munca nu trebuie să constituie un scop în sine, ba, mai mult decât atât, să constituie o povară. Munca este un act creator, este cea în care se regăseşte vocaţia creatoare pe care a pus-o Dumnezeu omului în firea lui. Munca nu trebuie să îl subjuge pe om", spune părintele Vasile Gavrilă, parohul Bisericii "Sfântul Nicolae" din Bucureşti.

De ce pentru unii munca este pe primul loc

Mulţi resimt nesiguranţa locului de muncă, iar alţii investesc timp şi energie în dezvoltarea unei cariere. În vreme ce primii sunt gata să depună eforturi tot mai mari la locul de muncă pentru a câştiga aprecierea angajatorului, ceilalţi urmează stagii de supracalificare sau schimburi de experienţă. Însă şi unele, şi celelalte afectează timpul liber al fiecăruia, orele sau zilele care ar trebui petrecute cu familia şi cei apropiaţi. Valorile corporatiste, stagiile şi programele de divertisment dedicate angajaţilor creează grupuri de suport şi reţele de "noi prieteni", o încrengătură de relaţii interpersonale care nu au, de cele mai multe ori, o legătură strânsă cu spaţiul etnic, lingvistic sau cu comunitatea în care omul trăieşte. Angajaţii unei corporaţii îşi fac prieteni de serviciu, cu care petrec mai mult timp decât cu familia. "Pe de o parte, există această aservire a omului în raport cu locul de muncă, cu profesia, cu propăşirea firmei, pe de altă parte, întreg mediul corporativ este antrenat în competiţia de cucerire a pieţelor. Acest lanţ trage tot mai mult pe om în afara spaţiului de viaţă, deturnându-i puterile sale sufleteşti şi trupeşti într-un război străin de nevoile lui spirituale. "Cantitatea de viaţă" pe care cineva o cheltuieşte pentru profesie este din ce în ce mai mare, tocmai pentru că competiţia de ocupare a pieţelor s-a globalizat, devenind tot mai acerbă. Există multe consideraţii din câmpul sociologiei şi antropologiei culturale care arată fără dubii că asistăm, în ultimele decenii, la un profund şi rapid proces de economizare a vieţii, un asediu al vieţii private de către oferte de bunuri de larg consum, de servicii şi oportunităţi pentru care banul - cheia universală de acces către toate acestea - se cere înmulţit tot mai mult. Aşa ajungem ca foarte multe judecăţi de valoare, cu privire la viaţa omului, la limbaj, la cultură, la comunitate, să fie emise mai ales prin raportul pe care acestea îl au cu valorile economice, adică în relaţie cu profitabilitatea, cu nivelul de trai, cu puterea de cumpărare", spune diaconul Sorin Mihalache, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, cercetător în cadrul Centrului pentru Studii Interdisciplinare "Religie şi Ştiinţă", Fundaţia Solidaritate şi Speranţă.

Muncă până la extenuare

În istoria recentă avem câteva cazuri de persoane care au muncit până la extenuare şi care au plătit tribut muncii tocmai cu viaţa lor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mulţi români care au plecat la muncă în străinătate, o parte din ei fiind efectiv exploataţi de angajatori. Muncesc şapte zile pe săptămână, de dimineaţa până seara, pentru a acumula capital cu care să ducă o viaţă decentă în România. Sociologii consideră că situaţia muncii duse la extrem nu poate fi generalizată, cazurile de epuizare fizică fiind puţine. "Cred că este o falsă problemă. Avem cazuri de supramuncă, însă acestea nu reflectă o situaţie veritabilă, că toţi românii ar face la fel. În momentul de faţă, cred că avem o Românie ruptă în două: o Românie a claselor medii care muncesc foarte mult, în general în companii multinaţionale, pentru a-şi face o situaţie economică bună, pentru a-şi construi o carieră, şi o Românie care se uită uimită la ei, întrebându-se de ce muncesc ceilalţi până mor", este de părere sociologul Mirel Bănică, cercetător la Academia Română.

Munca, un act ascetic, etic şi responsabil

Din punct de vedere creştin, munca a fost dată omului încă din grădina Edenului, când Dumnezeu a cerut protopărinţilor noştri să păzească grădina. După cădere, omul se situează diferit faţă de muncă, primind o poruncă în aces sens, în care se specifică faptul că şase zile pe săptămână îi sunt date pentru muncă. În aceasta se vede faptul că munca a devenit o activitate ascetică, dar nu un scop în sine. "Omul, prin munca lui, poate să întărească legătura cu semenii şi cu creaţia, datorită faptului că munca lui depinde de resursele pe care i le-a dat Dumnezeu şi rezultatul muncii ajunge la semeni, unii oameni împărtăşindu-se de rezultatele muncii altora. Oamenii cresc într-o relaţie de coresponsabilitate şi de coîmpărtăşire, întrucât fiecare munceşte şi se foloseşte de munca altora, de roadele lor şi dă celorlalţi din munca lui. Dar munca este şi un exerciţiu etic, pentru că în orice muncă există reguli deontologice, care prescriu prestaţia profesională. Prin acestea, omul se exersează ca fiinţă liberă, care îşi asumă responsabilitatea actului muncii şi creşte moral, în raport cu semenii pentru care lucrează", a spus diaconul Sorin Mihalache.