Coincidenţă sau nu, serbarea zilei de naştere a marelui Mihai Eminescu, poetul naţional al României, a coincis cu zbuciumul străzii principalelor oraşe ale ţării şi, mai cu seamă, al străzii bucureştene, în calitatea sa de axis mundis române.
Întrebarea care se pune este legată de doleanţele poporului român, de dorinţele sale care l-au împins la o astfel de abordare a realităţii. Ce vrea românul care, trezit din somnolenţa de-acum proverbială, pichetează, scandează anti (ceva) şi contrastează într-un tablou care merge de la demonstraţia paşnică până la cele mai pestriţe violenţe?
În primă instanţă răspunsul pe care-l primeşti este o edificatoare ridicare din umeri. În general se discută despre saturaţie: legată de clasa politică, legată de sindicate, de nivelul de trai, de infrastructură, din nou de politicieni, de criză, de afirmaţiile preşedintelui aflat la sfârşit de mandat, de acţiunile preşedinţilor postrevoluţionari ş.a.m.d. În limbaj microbistic, ai spune că românii ar vrea să nu mai fie rău, ca să fie bine.
De unde oare această degringoladă la nivelul opiniei publice? De unde debusolarea aceasta, incapacitatea aceasta de a-ţi prioritiza năzuinţele, de a ţi le ordona şi de a urmări coerent împlinirea lor? Întrebăm mai departe: oare criza este cea care îi scoate pe oameni în stradă în acest moment? Oare numai lipsa banilor, nesiguranţa vieţii, a economiei îi fac să fie nemulţumiţi?
Sunt multe întrebările şi se pare că, direct proporţional, puţine răspunsurile. Mai ales dacă sunt căutate în materie, în cotidian, în omeneasca, prea omeneasca existenţă. Un răspuns plauzibil ar putea fi academia propusă de Noica, acum câteva decenii, în care 20 de tineri de geniu, identificaţi în cele 20 de milioane de locuitori ale acestei ţări, devin farul călăuzitor al unui popor debusolat. Exemplul muncii unui matematician de geniu, încântarea pe care o aduce exerciţiul talentului unui artist, iubirea pe care o revarsă un sfânt pot fi răspunsurile pe care o naţiune le poate primi şi urma.
Progresul, mersul înainte sunt posibile numai dacă ţinta ta este una care să te propulseze. Numai raportate la Dumnezeu, la morală sau măcar la etică, întrebările românului de astăzi pot dobândi o coerenţă, pot fi expuse şi, de ce nu, pot primi un răspuns.
Până atunci însă, nu vor fi altceva decât manifestaţii de stradă, cu precădere violente, fără cap şi fără coadă, incoerente şi fără speranţa unei împliniri, având ca fundament vechea, dar actuala întrebare, în forma sa pervertită de superficialitatea contemporană: "Ce-mi doresc eu mie, dulce Românie?"
