A fost o vreme în care vârsta de 18 ani însemna să-ţi întinzi cât poţi aripile şi să-ţi iei zborul din cuibul în care ai crescut. Era momentul în care deveneai adult şi începeai să iei viaţa în propriile mâini. Între timp lumea a evoluat şi există "copii" cărora la 30 de ani nici nu le trece prin cap să plece de acasă.
Se zice că după 18 ani copiii devin adulţi, iar conform legii, ei încep să răspundă de faptele lor şi îşi pot trăi viaţa pe cont propriu. Bunicii încă povestesc cum rar vedeai tineri să rămână în sânul familiei după 18 ani, iar cei prinşi "după fusta mamei" se făceau de ruşine. Cei mai mulţi munceau pe brânci pentru un colţ de pâine, dar nici unul nu îndrăznea să se întoarcă acasă şi să fie arătat cu degetul de satul întreg. Aşa plecau unul câte unul copiii din sânul familiei, fără să îşi dorească asta neapărat, ci respectând o lege nescrisă care nu lăsa loc de tocmeală: "Cât eşti mic îţi poartă de grijă părinţii; când te-ai făcut mare, te descurci singur".
Azi, lucrurile par să nu mai fie la fel. La 18 ani, majoritatea copiilor nu şi-au terminat încă studiile, iar unii le lungesc la infinit, pregătindu-se pentru viaţă, dar fără să îndrăznească să dea pieptul cu ea. Mama şi tata nu-i alungă de acasă, dar cu timpul, copilul, transformat în om mare, stă pe banii părinţilor până îmbătrâneşte la rândul său. "Majoritatea tinerilor se feresc să-şi întemeieze propriile familii invocând motivul că societatea nu le oferă alternative. Le este frică să facă acest pas pentru că veniturile nu sunt suficient de mari şi nu au o siguranţă a locului de muncă", ne-a spus Nicoleta Baicu, asistent social în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din sectorul 5 al Capitalei.
"Bebeluşii mari" preferă să stea la "Hotel Mama"
În ţara noastră, studii şi statistici oficiale cu privire la acest fenomen nu există, ci doar câteva observaţii ocazionale. Totuşi, existenţa sa este clară, atât în România, cât şi în majoritatea ţărilor europene. Unele estimări spun că vârsta medie la care tinerii se căsătoreau prin anii 1990 era de 22 de ani pentru fete şi 25 de ani pentru băieţi. În câţiva ani, conform unui studiu realizat în 2008 de Agenţia Naţională pentru Sprijinirea Iniţiativei Tinerilor, vârsta mirilor a ajuns undeva aproape de 26 de ani pentru ea şi de 30 de ani pentru el. Peste tot în lume, mai ales în ţările aflate în proces de secularizare, lucrurile sunt la fel. Unul din trei persoane aflate în floarea vârstei în Marea Britanie nu vrea să renunţe la confortul familiei, iar în Italia peste 60% dintre cei cu vârstele între 18 şi 34 de ani încă locuiesc împreună cu părinţii. Fiecare neam a căutat alte nume pentru a-i numi pe "puii care nu vor să zboare din cuib". Fie că vorbim de fenomenul "Hotel Mama" din Germania, de "bamboccioni" ("bebeluşii mari") din Italia sau de "celibatarii parazit", aşa cum îi numesc japonezii, cu toţii ne referim la acelaşi lucru: tinerii care preferă să rămână în grija părinţilor decât să îşi întemeieze propria familie.
Să fie însă lipsa banilor singurul motiv pentru care se întâmplă aceste lucruri? Întemeierea unei case nu a fost niciodată un lucru uşor, dar cel puţin înainte, tinerii aveau mai mult curaj să o facă. Motivele sunt de fapt mai multe, după cum ne-a explicat Mihaela Cozărescu, profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti. "Majoritatea tinerilor se hotărăsc mult mai greu să îşi întemeieze propriile familii pentru că suferă de o acută criză de identitate. Ei nu sunt consecvenţi cu ei înşişi şi nu sunt mulţumiţi de ceea ce sunt, lucru care se întâmplă la majoritatea celor cu vârste între 18 şi 25 de ani. De aceea, ei sunt într-o permanentă "ezitare", le este frică şi amână momentul confruntării cu societatea, amână căsătoria", ne-a explicat Mihaela Cozărescu.
Sărăcie sau comoditate?
În altă ordine de idei, ce poate fi mai plăcut decât să te bucuri liniştit de anii tinereţii, ştiind că mama îţi asigură toate nevoile: mâncare gustoasă, haine curate, bani de împrumutat fără dobândă şi un acoperiş pentru care nu plăteşti chirie. "Mai ales băieţii preferă să fie comozi. E o fugă a tinerilor de responsabilitate, iar fenomenul are o tendinţă de creştere, atât în rândul familiilor sărace, cât şi al celor înstărite, fapt care demonstrează că nu factorul economic este cel determinant", mai adaugă acelaşi specialist. Normal ar părea pentru cei care au o situaţie financiară mai precară să apeleze la ajutorul îndelungat al părinţilor, dar societatea actuală relevă şi alte situaţii. Experienţa asistenţilor sociali care au lucrat în proiecte de sprijinire a copiilor instituţionalizaţi ajunşi la vârsta de 18 ani şi obligaţi să părăsească centrele de plasament este o dovadă a faptului că găsirea unui rost în societate nu e deloc atât de grea pe cât pare. Mihaela Cozărescu, care are o experienţă de peste 15 ani în astfel de proiecte, spune că majoritatea acestor tineri reuşesc să-şi găsească atât un loc de muncă, cât şi o locuinţă, deşi nu se bucură deloc de sprijinul unor părinţi: "Nu spune nimeni că le-a fost uşor, dar dacă ei au reuşit, de ce n-ar reuşi şi alţii? Poate că aceasta este doar o situaţie, dar asta demonstrează că fenomenul ţine mai mult de mintal, de motivaţie, decât de sărăcie".
Banii, mai importanţi decât copiii
A cui este vina? De ce tineri crescuţi într-un mediu menit să le acorde mai multe şanse par a le pierde pe toate pe drum? Secularizarea a început de ani buni să-L alunge din inimile noastre pe Dumnezeu şi să-i facă loc celui mai înşelător surogat al Său: banul. Părinţii se ocupă din ce în ce mai mult de câştigarea banilor: cei săraci pentru că nu au, iar cei bogaţi pentru că vor mai mult, iar acest lucru nu trebuie demonstrat, pentru că îl putem vedea pretutindeni în jurul nostru. Când vii acasă ostenit de la muncă, iar pe masă te aşteaptă facturi, începi să neglijezi lucrurile care odinioară defineau familia: iubire, ascultare, joacă... Liberalizarea concubinajului îşi pune şi ea amprenta. "Tinerii uită ce înseamnă adevărata iubire şi preţuiesc din ce în ce mai puţin relaţiile afective cu cei din jur. Aşa apare întrebarea: "De ce să mă căsătoresc dacă pot să mă dezvolt profesional şi mă pot vedea ocazional cu persoana iubită?" Încet, modelul familiei creştine se pierde... Se pierd valorile tradiţionale ale bătrânilor, care reuşeau să îşi acorde suficientă atenţie afectivă unii altora, să muncească, să aibă şi familii numeroase şi să lanseze în societate urmaşi sănătoşi", a mai spus cadrul universitar.
Uitându-L pe Dumnezeu, uităm ce înseamnă adevăratele valori, uităm unii de alţii. În Occident, secularizarea a afectat atât de mult relaţiile dintre părinţi şi copii, încât mulţi dintre ei sunt nevoiţi, la îndemnul psihologilor, să îşi noteze în agendă un program de joacă cu propriii copii, iar unele grădiniţe din Statele Unite ale Americii obligă părinţii să vină cu o oră mai devreme de a-şi lua copilul acasă, doar pentru a-i învăţa cum să se joace cu ei, lucru pe care acasă uitau să îl mai facă. Copiii crescuţi astfel nu mai văd în întemeierea unei familii scopul pentru care trăim, ci în avuţie, lucru mai uşor de realizat la adăpostul financiar al părinţilor. Prea puţine familii tinere mai vorbesc de bucuria naşterii unui copil, ci de preţul îngrijirii unui copil. Efectele sunt deja destul de clare: natalitatea se află în scădere, populaţia e îmbătrânită, iar întreaga povară a lumii se reazemă de umerii din ce în ce mai înguşti ai unei generaţii care se teme "să-şi taie cordonul ombilical".
