Credincioşii binelui comun

Cetăţenii obişnuiţi pierd şirul deciziilor politice în încercarea temerară de a ţine pasul cu ce se mai întâmplă. Au şi motive serioase, din moment ce îşi aleg periodic reprezentanţi care să le transforme voinţa în politici publice. În virtutea cărei legături dintre cetăţean şi politician este posibilă funcţionarea democraţiei moderne al cărei miez este tocmai reprezentarea politică?

Că politica este o profesie o ştim uitându-ne la televizor. Există oameni care nu ratează nici o prezenţă publică, propunându-şi ca la fiecare patru ani să obţină votul cetăţenilor. Se ridică după fiecare eşec, construiesc noi proiecte, desenează coaliţii, se alătură altor partide şi îi numim generic clasă politică. Toţi aceştia sunt diferiţi de elita politică, formată din politicienii de ocazie pe care îi vedem pentru scurt timp în posturi mai puţin electorale, cum ar fi cele de consilier. Însă cum a apărut profesia de politician?

Primii politicieni

Ca să identificăm primii politicieni de profesie trebuie să coborâm mult în istorie, dar să nu ne depărtăm de Biserică. Orice principe medieval nevoit să-şi negocieze suveranitatea cu aristocraţia s-a sprijinit pe o pătură utilizabilă politic şi care nu aparţinea boierimii. Fie că vorbim de Japonia budistă, Mongolia lamaistă sau Europa creştină, în toate cazurile, această pătură a reprezentat-o clerul superior. Folosiţi deci de principi în vederea alcătuirii unui corp administrativ, aceştia erau singurii care beneficiau conform raţionamentului de mai sus de două calităţi fundamentale: erau ştiutori de carte şi nu-şi propuneau să atenteze la poziţia suveranului. Nici nu exista alternativă. Din Franţa, unde episcopii au fost primii colectori de taxe ai regelui, sau Marea Britanie, unde încă sunt membrii de drept ai Camerei Lorzilor, şi până în Principatele Române, unde prezidau adunările cu caracter politic, episcopii şi alţi clerici superiori au fost primii politicieni de profesie. Odată însă ce statele s-au modernizat, iar apele s-au despărţit în diferite etape ale istoriei, aparatele şi procesele administrative au rămas integral monopoluri ale suveranilor politici.

Etica convingerii şi etica responsabilităţii

Întreaga politică modernă a păstrat însă ceva din vechea matrice structurală din care a luat naştere. Elementul comun care uneşte clericii şi politicienii este credinţa. Şi unii, şi alţii sunt animaţi de diferite credinţe care îmbracă forma unor etici oarecum opuse. Biserica, însemnând deopotrivă clerici şi credincioşi, caută să înfăptuiască binele din convingere şi lasă rezultatul (mântuirea) pe seama dreptăţii lui Dumnezeu. Este aşadar animată de o etică a convingerii depline în voinţa lui Dumnezeu, deopotrivă Autor şi Judecător al Legii. Pe de altă parte, politicienii trebuie să aibă în vedere o etică a responsabilităţii, de vreme ce poartă responsabilitatea acţiunilor lor şi se prezintă la bilanţ în faţa electoratului. Analizând politica drept profesie, Max Weber arată că politicianul, ghidându-se după etica responsabilităţii, este constrâns de consecinţele propriilor fapte. Aşa cum credinciosul în drumul mântuirii trebuie să se separe de ceea ce îi tulbură concentrarea duhovnicească, adică de ispite, tot astfel politicianul care-şi respectă meseria se distanţează de lucruri şi oameni. Mai presus de toate este credinţa, care ia forme diferite în cazul preoţilor şi al politicienilor: "Cine caută mântuirea sufletului său şi salvarea altor suflete n-o face pe calea politicii, care are cu totul alte ţeluri, ce nu pot fi atinse decât prin constrângere. Geniul sau demonul politicii este într-o continuă tensiune interioară cu Dumnezeul iubirii" (Max Weber).

Greve şi sfinţi

Spirit antisocialist şi atent observator al modernităţii, sociologul Max Weber recomanda încă din 1919 celor care "vor să trăiască după etica Evangheliei să se abţină de la greve" deoarece convingerea pe care ţi-o dă credinţa religioasă transcende orice preocupare lumească. Altfel spus, însuşi urcuşul spre sfinţenie atunci când este animat de cea mai convingătoare credinţă nu poate intra în grevă.

Pe de altă parte, dat fiind faptul că şi politicienilor li se cere un anumit tip de credinţă, ne punem întrebarea: Cine sunt aceştia pentru noi? Care trebuie să fie credinţa lor dictată de etica responsabilităţii faţă de noi? Mandatul politicienilor este de a pune în formulă practică interesul general şi binele comun al cetăţenilor, adică să asigure acele condiţii sociale prin care individul poate accede la propria bunăstare şi-şi poate urma vocaţia. Mai mult decât atât, aşa cum preotului nu îi este permisă dezertarea din credinţa sa în voinţa lui Dumnezeu şi refugierea în greve, tot astfel trebuie să avem exigenţa de a pretinde politicienilor să încerce să fie nişte "sfinţi" ai binelui comun.