Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Crucea, semnul identităţii culturale şi istorice europene

Crucea, semnul identităţii culturale şi istorice europene

Un articol de: Gruia Zamfirescu - 09 Apr, 2011

Civilizaţia europeană este fundamentată pe învăţătura creştină, istoria Europei este istorie creştină. Atacul la adresa simbolurilor creştine în Italia începând cu anul 2000 şi România în 2004 s-a lovit de reacţia opiniei publice, copii, părinţi, organizaţii nonguvernamentale şi, nu în ultimul rând, cultele religioase creştine sau necreştine. Instanţele supreme naţionale au considerat legală prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul şcolilor publice. Peste toate acestea, hotărârea CEDO din 18 martie 2011, privind prezenţa în continuare a icoanelor şi a simbolurilor religioase în şcolile noastre, consfinţeşte sentimentul comuniunii creştine în Europa.

În urmă cu câţiva ani, un profesor de filosofie din Buzău a reuşit să producă o dispută aprinsă pe tema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice. Puţină lume ştie că, deşi vâlva din ziare a durat doar câteva luni, profesorul a mers gradat, din instanţă în instanţă, pentru a-şi susţine punctul de vedere. Pe scurt: în anul 2004, profesorul a cerut fără succes atât liceului unde învăţa fiica sa, cât şi inspectoratului şcolar judeţean să scoată icoanele din sălile de clasă, susţinând că prezenţa lor încalcă neutralitatea statului faţă de celelalte confesiuni, altele decât cea ortodoxă, afectând egalitatea de şanse a copiilor aparţinând altor religii sau atei. Cazul mutându-se în justiţie, Tribunalul Buzău a hotărât în 17.03.2005 că prin existenţa simbolurilor religioase pe pereţii cancelariilor, holurilor şi sălilor de clasă din învăţământ nu sunt încălcate drepturile fundamentale la libertatea de conştiinţă, gândire şi libertatea credinţelor religioase, respectiv egalitatea în drepturi a elevilor. În recurs, Curtea de Apel Ploieşti menţine la 20 iulie 2006 hotărârea Tribunalului Buzău. Următorul pas a fost CNCD (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării), unde profesorul a fost susţinut de o serie de organisme nonguvernamentale şi persoane din spaţiul public.

Simbolurile religioase din şcoală nu lezează libertatea personală

În 21 noiembrie 2006, CNDC dă dreptate profesorului, în comunicatul de presă precizând că cere Ministerului Educaţiei şi Cercetării reglementarea prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice, cu respectarea principiilor asigurării exercitării dreptului la învăţătură şi accesul la cultură în condiţii de egalitate; respectarea dreptului părinţilor de a asigura educaţia copiilor lor conform convingerilor proprii religioase şi filosofice etc., nu în ultimul rând, cerând ca simbolurile religioase să fie prezente doar la orele de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţământului religios. Ministerul, sprijinit la rândul său de multe alte organizaţii ale societăţii civile, la care s-au adăugat protestele majorităţii cultelor religioase din ţară, a atacat decizia la Curtea de Apel Bucureşti, care în 18 iunie 2007 menţine decizia CNDC ca legală şi demnă de a fi pusă în aplicare. Procesul ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) care, în 11.06.2008, a acceptat ca legală păstrarea icoanelor în şcolile publice. Profesorul s-a folosit de contestaţia în anulare, însă ICCJ şi-a menţinut decizia. Nemulţumit, profesorul atacă România la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

Crucea, originea religioasă a valorilor şi afirmarea drepturilor omului

La CEDO se afla pe rol, încă din 2006, un proces asemănător. Pe scurt: în Abano Terme, lângă Padova, soţii Lautsi au fost deranjaţi de prezenţa simbolurilor religioase, în general, şi a crucifixelor, în particular, în clasele unde învăţau cei doi copii ai lor. Decizia conducerii şcolii de a păstra crucifixele în sălile de curs a fost atacată la Curtea Administrativă Veneto (Veneţia), Lautsi acuzând încălcarea principiului laicismului, invocând egalitatea şi libertatea religioasă prevăzute de Constituţia italiană şi Convenţie, şi principiul constituţional al imparţialităţii autorităţilor administraţiei publice. La baza reclamaţiei a stat şi o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 2000, care considera că prezenţa crucifixului în sălile de vot încalcă principiul laicităţii statului. Intervenind în proces, ministrul educaţiei, universităţilor şi cercetării consideră acuzaţiile ca nefondate şi adoptă Decizia nr. 2.666/2002, care consideră că prezenţa crucifixului în sălile de clasă este legală, nu ofensează pluralismul religios, nici educaţia multiculturală din şcolile italiene şi nu poate fi considerată ca o limitare a libertăţii de conştiinţă garantată prin Constituţie. În acest sens se cerea conducerii şcolii să asigure prezenţa crucifixelor în sălile de clasă. La 30 octombrie 2003, ministrul declara că prezenţa crucifixului în şcolile publice se baza pe Decretul regal 965/1924 (regulamentele interne ale şcolilor de mijloc) şi Decretul regal 1.297/1928 (aprobarea hotărârilor generale care reglementează învăţământul primar). La 17 martie 2005, Curtea Administrativă a respins cererea părinţilor, subliniind că principiul privind caracterul laic al statului este acum parte din patrimoniul juridic al Europei, iar prezenţa crucifixului în sălile de clasă în şcolile de stat nu contravine acestui principiu; considerând că, deşi crucifixul este incontestabil un simbol religios, este un simbol al creştinismului în general, nu al catolicismului în particular, astfel încât serveşte ca punct de referinţă şi pentru celelalte culte. De asemenea că, fiind un simbol istoric şi cultural, este strâns legat de identitatea poporului italian, în sensul că reprezintă într-un mod caracteristic dezvoltarea istorică şi culturală a Italiei şi, în general, a întregii Europe. În apel, Curtea Administrativă Supremă (Consiglio di Stato) confirmă la 13.04.2006 legalitatea prezenţei crucifixului în sălile de clasă, constatând că în special în Italia crucifixul simbolizează originea religioasă a valorilor: toleranţă, respect reciproc, valorificarea persoanei, afirmarea drepturilor altuia, considerarea libertăţii celuilalt, autonomia conştiinţei morale faţă de autoritate, solidaritatea umană şi refuzul oricărei forme de discriminare.

Hotărârea CEDO

Sesizată în dosarul 30.814/ 2006, CEDO admite acuzaţiile şi hotărăşte în 3 noiembrie 2009 că Statul italian trebuie să achite reclamantului un prejudiciu material de 5.000 de euro. Între motivele care au dus la o astfel de hotărâre stătea jurisprudenţa Curţii, care cerea Statului să se abţină de la impunerea convingerilor sale în locurile unde persoanele sunt deosebit de vulnerabile, subliniind că şcolarizarea copiilor este un domeniu deosebit de sensibil în acest sens. De asemenea, că, în pluralitatea de semnificaţii a crucifixului, cea religioasă este predominantă. În consecinţă, prezenţa obligatorie şi extrem de vizibilă a crucifixului în sălile de clasă a fost capabilă să nască nu numai conflicte în convingerile secularizate ale reclamanţilor, dar şi perturbări emoţionale pentru elevii necreştini sau atei. Potrivit Camerei, statul italian are obligaţia să menţină neutralitatea confesională în învăţământul de stat, în cazul în care frecventarea şcolii este obligatorie, în plus, nu înţelege cum afişarea în sălile de clasă a unui simbol care este asociat cu religia majoritară din Italia ar putea servi pluralismului educaţional. Decizia fiind atacată, Marea Curte a hotărât, în urmă cu câteva zile, la 18 martie 2011, cu cincisprezece voturi pentru şi două contra, că prezenţa simbolurilor religioase, în general, a crucifixelor, în special, în sălile de clasă nu aduce atingere drepturilor invocate de reclamanţii iniţiali (Lautsi şi alţii vs Statul italian).

Neutralitatea nu înseamnă promovarea secularismului sau a ateismului

Cum a fost posibilă o astfel de întoarcere? Aducem în atenţie cititorului mai multe aspecte de care Curtea a ţinut cont în decizia luată, aspecte pe care le considerăm deosebit de importante în argumentarea poziţiei pe care fiecare dintre noi trebuie să o întărim în susţinerea cauzei prezenţei icoanelor în şcolile noastre. Mai întâi, Guvernul Italiei, în excepţia ridicată împotriva hotărârii din noiembrie 2009, a invocat lipsa unui studiu temeinic în ceea ce priveşte situaţia diferită a relaţiilor Stat-Biserică în statele europene. Apoi, a arătat confuzia pe care au făcut-o judecătorii între "neutralitate" şi "secularism", neutralitatea însemnând că statele ar trebui să se abţină de la promovarea nu doar a unei anumite religii, ci şi a ateismului, secularismului. De asemenea, a criticat faptul că hotărârea nu dă nici o indicaţie asupra modului în care simpla prezenţă a unui crucifix în sălile de şcoală a fost de natură să reducă în mod substanţial capacitatea reclamantului iniţial de a insufla propriilor copii convingerile personale, singurul motiv dat fiind faptul că elevii ar fi simţit că au fost educaţi într-un mediu şcolar marcat de o anumită religie; totuşi, influenţa educativă a părinţilor este cu mult mai mare decât cea a şcolii. Curtea a reţinut inexistenţa dovezilor care să ateste că afişarea unui simbol religios pe pereţii clasei poate avea o influenţă asupra elevilor şi deci nu se poate afirma că aceasta are sau nu are un efect asupra persoanelor tinere în procesul de formare. Cu toate acestea, este de înţeles că reclamantul iniţial ar putea vedea în crucifixele din şcolile frecventate de copiii săi o lipsă de respect din partea Statului faţă dreptul său de a le asigura educaţia în conformitate cu propriile convingeri religioase, filosofice; percepţia subiectivă a reclamantului nefiind însă suficientă pentru a stabili o încălcare a drepturilor invocate. Guvernul italian a explicat că prezenţa crucifixului în sălile de clasă este rezultatul dezvoltării istorice a Italiei, un fapt care dă nu numai o conotaţie religioasă, dar şi un element de identitate necesar de păstrat. Dincolo de sensul său religios, crucifixul simbolizează principiile şi valorile fundamentale ale democraţiei şi civilizaţiei occidentale, justificându-se astfel prezenţa sa în sălile de clasă. Curtea conchide în speţă că decizia asupra prezenţei crucifixelor în sălile de clasă este, în principiu, o chestiune care se încadrează în marja de apreciere a Statului, cu atât mai mult, cu cât nu există un consens european cu privire la problema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile de stat. În plus, Curtea a considerat că un crucifix pe un perete este un simbol în esenţă pasiv şi nu poate fi considerat că ar avea asupra elevilor o influenţă comparabilă cu cea a unui discurs didactic sau cu participarea elevilor la activităţi religioase.

Situaţia prezenţei simbolurilor religioase în şcolile de stat din statele membre ale Consiliului Europei

În luarea deciziei din 18 martie, Curtea a ţinut seamă şi de situaţia existentă în statele membre CE privind prezenţa simbolurilor religioase în şcolile de stat. În multe dintre aceste ţări, problema nu este reglementată prin regulamente specifice. Prezenţa acestor simboluri este interzisă în mod expres numai într-un număr mic de state: fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franţa (cu excepţia Alsaciei şi a Departamentului Moselle) şi Georgia. În schimb, prezenţa este expres prevăzută în Italia, Austria, Polonia şi în anumite regiuni administrative din Germania şi Elveţia. Simbolurile religioase se găsesc în schimb în toate şcolile de stat din unele state membre unde nu există o reglementare specifică: Spania, Grecia, Irlanda, Malta, San Marino şi România. Cauze similare celei din Italia au fost aduse în faţa instanţelor supreme din mai multe state. În 1990, Curtea Federală Elveţiană a dat o ordonanţă care prevede că prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcoala primară este incompatibilă cu cerinţele de neutralitate confesională prevăzută de Constituţia federală, dar nu critică o astfel de prezenţă în alte părţi din incinta şcolii. În 1995, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a hotărât că o ordonanţă similară bavareză a fost contrară principiului neutralităţii statului şi dificil de conciliat cu libertatea religioasă a copiilor necatolici. Parlamentul bavarez a emis apoi o nouă ordonanţă de menţinere a măsurii anterioare, dar prin care cere părinţilor să-şi declare convingerile religioase sau laice, în discutarea prezenţei crucifixului în sălile de clasă frecventate de copiii lor. În 1993, Curtea Constituţională a Poloniei a decis că afişarea crucifixului în sălile de şcoală este compatibilă cu libertatea de conştiinţă şi religie şi cu principiul separării Bisericii de Stat. În 2009, în Spania, Înalta Curte de Justiţie din Castilia şi Leon, într-un proces intentat de o asociaţie care militează în favoarea şcolarizării secularizate, care a cerut fără succes eliminarea simbolurilor religioase din şcoli, a considerat că şcolile în cauză ar trebui să le elimine dacă au primit o cerere expresă de la părinţii unui elev. Curtea a făcut referire şi la Decizia 2.393/2008 a ICCJ din România, hotărâre prezentată în prima parte a articolului.

Prezenţa Crucii în şcoli nu este dovadă de intoleranţă religioasă

Deosebit de importante sunt opiniile concordante ale judecătorilor Power şi Bonello. Ann Power arată că Marea Cameră a constatat că prezenţa crucifixului este, în esenţă, un simbol pasiv, iar aceasta prezintă o mare importanţă, având în vedere principiul neutralităţii. Domnia sa este de acord, precizând că în pasivitatea simbolului nu este nici un fel de constrângere. Dovezi de necontestat în faţa Curţii este că Italia deschide mediul şcolar către o varietate de religii şi nu există nici o dovadă de intoleranţă faţă de necredincioşi sau de cei de alte convingeri religioase: vălul islamic poate fi purtat; începutul şi sfârşitul Ramadanului sunt de multe ori sărbătorite. Într-un astfel de context pluralist şi religios tolerant, un simbol creştin pe un perete prezintă o viziune diferită asupra lumii, un stimul pentru dialog. Ann Power arată că poate fi acceptat faptul că reclamanta s-a simţit ofensată de prezenţa crucifixului în sălile de clasă, însă, din perspectiva Convenţiei şi a jurisprudenţei CEDO, dreptul de a nu fi ofensat este unul a cărui protecţie nu poate fi recunoscută. Mai mult, în opinia sa, secularismul este o ideologie în sine, ca oricare alta, astfel, statul italian, dacă l-ar adopta, ar fi în continuare lipsit de neutralitate. Giovanni Bonello arată că un tribunal al drepturilor omului nu îşi poate permite să sufere de Alzheimer istoric. El nu are dreptul să ignore continuitatea culturală a unei naţiuni în timp, nici să ignore ceea ce, peste secole, a servit la plămădirea şi definirea profilului unui popor. Pe o instanţă a drepturilor omului cade funcţia de a proteja drepturile fundamentale, dar niciodată ignorând faptul că obiceiurile nu sunt capricii trecătoare, ele evoluează în timp, devin simboluri importante de identitate pentru naţiuni, religii etc. Un tribunal european nu ar trebui să fie chemat să falimenteze secole de tradiţie europeană. Nici o instanţă judecătorească, cu siguranţă nu CEDO, nu ar trebui să jefuiască italienii de o parte a personalităţii lor culturale. O privire asupra calendarului şcolii italiene mărturiseşte despre legăturile istorice inextricabile dintre educaţie şi religie în Italia, de-a lungul secolelor: zilele de muncă - zile consacrate zeilor păgâni (Diana/Luna, Marte, Hercules, Jupiter, Venus, Saturn) şi cea de odihnă (duminica, ziua Domnului); şcoala urmăreşte calendarul religios - vacanţe în sărbători creştine: de Paşti, Crăciun; Postul Mare, de carnaval (Carnevale, momentul în care disciplina Bisericii a permis consumul de carne), Bobotează, Rusalii, Adormirea Maicii Domnului, Corpus Domini, Advent, Tuturor Sfinţilor, un ciclu anual mult mai flagrant nonsecularist decât orice crucifix de pe orice perete. În final, doamna Lautsi este rugată să nu ceară Curţii suprimarea calendarului şcolar italian, un alt patrimoniu creştin-cultural care a supravieţuit secolelor, fără nici o dovadă de prejudiciu ireparabil la progresul libertăţii, emancipării, democraţiei şi civilizaţiei.