Cel mai adesea ne luptăm încercând să mascăm şi să transformăm defectele noastre în calităţi uşor de purtat şi de arătat în lume. Pornind de la un cuvânt de învăţătură al Arhimandritului Simeon Kraiopoulos, care spunea, în cartea "Sufletul meu, Temniţa mea", că "omul trebuie să se bucure de defectele lui şi să-I mulţumească lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt margăritarele pe care le deţine", acest articol doreşte să fie un posibil îndemn către o altă abordare a defectelor personale.
Pot fi defectele mărgăritare? La fel cum raiul este oriunde dacă avem ochii sufletului curăţaţi ca să-l vedem, aşa şi defectele, atât de jenante pentru noi şi ascunse ca fata cea modestă din calea prinţului, ne ajută şi pot fi la fel de eficiente ca în cazul Cenuşăresei din poveste. Cum putem să ne dăm seama de acest potenţial ascuns? În primul rând scoţându-l la vedere, printr-o listă în care ne rememorăm calm ce anume am vrea să schimbăm la noi.
Ca să fii fericit şi acceptat, trebuie să fii "aşa" şi nu "altfel"?
Veţi observa că dacă lista este scrisă din perspectiva proprie, şi nu din perspectiva familiei noastre, este puţin diferită, mai scurtă şi poate mai afectuoasă. Să presupunem că pe listă apare un aspect fizic care nu corespunde standardului actual (cel implementat prin toate formele de vizual şi reclamă, care spun la unison: "Ca să fii fericit şi acceptat trebuie să fii aşa şi nu altfel") şi că ne-am transforma bucuroşi anumite caracteristici fizice pe care le percepem ca fiind defecte. Ce spune de fapt dorinţa noastră? Ea ne vorbeşte despre o stare de insecuritate, de lipsa de acceptare personală, de singurătatea cu mine şi de lipsa bucuriei pe care sperăm să o aducem din exterior către interior, deşi ne scapă mereu ca apa prin sită, pentru că oricât am pune nu rămâne mai nimic. Faptul că noi suntem nemulţumiţi de aşa-zise defecte exterioare denotă o lipsă interioară, spirituală. Totodată, pot fi gardieni foarte eficienţi, pentru că nearătând "cool" nu eşti asaltat de atâtea oferte de aderare la plăceri şi tovărăşii îndoielnice, chiar dacă tu le doreşti cu disperare. În timp, această protecţie care nu te lasă mai uşor în păcate îţi va fi mărgăritar de seamă în coroana ta sufletească.
Căutarea unicităţii, o căutare de comori
Să presupunem că la defecte apare şi faptul că nu ne descurcăm în lumea asta, că nu ne integrăm, suntem altfel şi parcă nimic nu ne iese. Nu câştigăm bani fără număr, nu avem maşini scumpe şi nici imaginea unui om de succes. Aparent, nu ne vede nimeni şi ne pierdem uşor în peisaj, pentru că nimic din ce "se caută azi" nu apare şi în oferta noastră. Acest lucru poate fi greu de suportat, pentru că activează zona instinctuală a creierului nostru, mai exact puternicele instincte de supravieţuire care, deşi ne-au salvat viaţa de mai multe ori decât am putea bănui, nu sunt eficiente în această problemă. Şi pentru că încă mai credem că ceva din afară poate aduce bucuria lăuntrică. Ca la mare parte din lista noastră de defecte, se cere aici un alt punct de vedere, în căutarea căruia trebuie să pornim ca nişte exploratori miraţi şi respectuoşi ai unicităţii noastre.
Căutarea unicităţii se aseamănă cu cea a unei comori fabuloase, a unei picturi inestimabile ascunse după măşti sociale, nevoi neîmplinite, frici, interpretări greşite şi după o mare nevoie de iubire. Astfel, defectele noastre pot fi adevărate felinare la intrarea în subteranele sufleteşti şi mintale, în care putem mereu să ne alegem ca busolă şi lămpaş rugăciunea şi Sfintele Taine aducătoare de bucuria adevărată, care nu se mai ia de la noi.
Un dialog care opreşte lupta dintre noi şi noi
Am auzit şi de mari timidităţi care au generat ca mecanism de mascare un simţ al umorului deosebit, de obositoare aptitudini de a "diseca firul în patru" care au dus la abordarea mai adâncă şi serioasă a vieţii, de spaima de a vorbi în public sau de alte sentimente de inferioritate care au trezit, compensatoriu, resurse motivaţionale deosebite. Când ne simţim pregătiţi, putem să le vorbim defectelor noastre, să le mulţumim pentru tot ajutorul dat şi să le lăsăm să plece, căci le-am primit darul. Acest dialog opreşte lupta dintre noi şi noi, lăsând un drum liber în care ne putem redefini după regulile iubirii şi acceptării.
"Ceea ce eu credeam că e un defect era un dar de la Dumnezeu"
E greu să ajungem la a ne accepta şi folosi defectele. Primul gând e de a scăpa de ele. Unii încearcă să facă asta o viaţă întreagă. Până veţi descoperi ce mărgăritare ascund defectele pe care le aveţi, vă invităm să urmăriţi câteva mărturii de viaţă primite la redacţie. "Imaginaţi-vă că aţi plantat o lalea albă, că aţi udat-o, aţi îngrijit-o, dar, când să se deschidă floarea mult aşteptată, observaţi cu stupoare că este roşie! Ce puteţi face? Puteţi s-o vopsiţi în alb sau să construiţi un gard care s-o camufleze. Puteţi să vă prefaceţi că ea nu există şi s-o ignoraţi ori puteţi să vă minţiţi că ea este, totuşi, o lalea albă, şi nu una neruşinat de colorată. Sau puteţi să vă miraţi de îndrăzneala ei, s-o priviţi cu atenţie şi să vă bucuraţi de intensitatea şi strălucirea vieţii din ea. Părinţii mei şi-au dorit fiecare altceva de la mine: tata a vrut un băiat energic şi activ, iar mama, o fetiţă cuminte şi delicată. Cerinţele lor mi-au dat un sentiment de nesiguranţă, critica lor permanentă m-a făcut să mă simt ciudată, în neregulă, nefirească. Astfel, energia mea s-a transformat în nervozitate, cuminţenia în timiditate şi delicateţea în incapacitatea de a mă exprima. Cele trei trăsături mult blamate de adulţii din viaţa mea au devenit cu timpul adevărate modalităţi de apărare şi supravieţuire, ajutându-mă să văd viaţa prin ochii identităţii mele, nu prin ochelarii constrângători ai celor din jur. Astăzi, experienţa maturităţii, a credinţei şi a iertării îmi spune că este timpul să mă folosesc de aceste defecte: nervozitatea devine îndrăzneală, timiditatea devine sensibilitate şi empatie, iar tăcerea distructivă devine capacitate de a asculta. Vă mulţumesc, "defectelor", dar acum cresc singură!" (C.C.)
P.R. ne declară: "Când eram mai mică, tata îmi spunea destul de des să termin tot din farfurie. Mă durea burta de multe ori după aceea, dar a mânca tot din farfurie a devenit o obişnuinţă... şi când am început să cresc, în adolescenţă, am mâncat tot mai mult. M-am îngrăşat, eram o "plinuţă". Nu eram deloc atrăgătoare, nu aveam "prieten" aşa cum aveau multe alte fete de vârsta mea. "Defectul" meu, faptul că nu aveam un fizic atrăgător m-a salvat din situaţii delicate. Îndrăgisem un băiat, de fapt, mă îndrăgostisem de el până peste cap şi dacă ar fi dorit să petrecem o noapte împreună nu l-aş fi refuzat. Dar lui nu-i plăcea de mine, eram o "grăsuţă", şi mi-a spus, cât de delicat a putut, că nu sunt pe placul său. Desigur, după ani de zile mi-a mai venit mintea la cap, m-am mai maturizat, dar ceea ce eu credeam că e un defect era un dar de la Dumnezeu pentru mine, ca să mă ferească de greşeli, de căderi".
