Diferenţa dintre socializare şi comuniune

Poate că cei care au trecut de ceva vreme de perioada adolescenţei nu prea sunt familiarizaţi cu termenul de socializare. Această isterie a socializării a apărut ca urmare a reţelelor de socializare de pe internet, care au luat o ameţitoare amploare, ale căror caracteristici tind să se prelungească şi dincolo de internet, în viaţa de zi cu zi. Aşa a apărut "moda" de a vorbi cât mai mult despre socializare, concept pe care probabil mulţi din cei care îl folosesc nu îl înţeleg prea bine.

Dacă vorbim despre faţeta socializării din spatele monitorului de calculator, ştim că prin ea afli ce face prietenul amicului tău şi ce fac mai mult de jumătate din cunoscuţii acestuia. Ceea ce rămâne din săraca socializare, al cărei sens a fost distorsionat de aceste reţele de prieteni de pe internet, se transpune în viaţa socială unde, golită de sens, se transformă într-o căutare continuă de noi şi noi "prieteni", care oricum, după ce am făcut cunoştinţă şi am schimbat câteva replici, rămân simpli necunoscuţi cu nume.

Socializarea - un concept interpretat greşit

Despre comuniune a rămas să mai vorbească doar Biserica, mulţi dintre noi înlocuind-o cu un concept mai modern şi mai la modă, cu socializarea, care nu are nimic de-a face cu înţelesul profund al sentimentului de comuniune. De exemplu, adolescenţii pot să înţeleagă prin socializare, în primul rând, comunicarea pe care o realizează pe internet, apoi la întâlnirile dintre amici în care încearcă să cunoască cât mai multă lume.

Socializarea nu s-a născut odată cu renumita "social network", iar definiţiile ei vin din literaturile de specialitate de sociologie şi psihologie care o definesc ca pe un proces de achiziţii şi adaptare, de integrare şi interiorizare a normelor şi valorilor morale: "prin socializare se nasc similitudini, ca şi diferenţieri între membrii unei comunităţi sau ai unui grup; individul îşi modifică în permanenţă conduita, pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi, pentru a se articula unor convenţii sociale. Procesul de socializare desemnează natura socială a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecărui individ". Child defineşte socializarea ca fiind acel "proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din care face parte". De aici putem observa că socializarea este mult mai mult decât o discuţie superficială pe contul de pe Facebook, sau o întâlnire între prieteni, este un proces complex prin care se încearcă interiorizarea anumitor norme ale unui grup în vederea integrării sociale a persoanei.

"A fi spre binele celuilalt"

De la a socializa în virtutea naturii sociale a dezvoltării umane până la dorinţa de apropiere adevărată şi sinceră doar din dorinţa de "a fi spre binele celuilalt", după cum spunea părintele Teofil Părăian, este cale lungă. A ajunge de la discuţii fără noimă la comunicări sufleteşti înseamnă a realiza comuniunea. Comuniunea nu trebuie să ţină strict doar de familie şi de cei mai apropiaţi nouă, comuniunea se realizează prin dăruirea de sine spre celălalt, se realizează între persoane cu aceleaşi preocupări şi aceleaşi dorinţe, acestea aduc apropierea prin care se realizează comuniunea.

Foarte frumoase în acest sens sunt cuvintele părintelui Teofil Părăian, care ne spunea cât de importantă este dăruirea în viaţa oamenilor: "Să te depăşeşti şi să te dăruieşti". Fiecare încearcă şi reuşeşte în măsura efortului pe care îl depune să îşi găsească prieteni apropiaţi, cu care el să rezoneze. De ce căutăm să fim în contact cu ceilalţi, chiar sub orice formă

s-ar prezenta această căutare, de comuniune sau simplă socializare? Pentru că pur şi simplu prin existenţa noastră nu suntem făcuţi să stăm singuri. Nu ne putem bucura de nimic în mod separat total de ceilalţi. Trebuie să împărtăşim bucuriile noastre cu ceilalţi pentru a fi depline şi necazurile pentru a le trece mai uşor. "Comuniunea nu este doar o stare, este mişcare care se aprofundează şi se extinde, un proces de asimilare şi de dăruire reciprocă, o relaţie vitală de împlinire", spune părintele Dumitru Stăniloae.

Solidaritate netradusă în fapte

Am putea spune că astăzi există un colaps catastrofal al sentimentului de comuniune? Cu siguranţă da. Este înlocuit cu nimicuri amăgitoare, care pun o tot mai mare distanţă între "mine şi semenul meu". Tocmai ca urmare a acestora "aproapele meu" se depărtează, devine semen, iar apoi străin. Unde este solidaritatea umană? Păi este, când prietenul pe care l-am întâlnit recent, şi care este pe cale să îmi devină "noul cel mai bun prieten", are o problemă, eu o împărtăşesc şi cu ceilalţi prieteni, eventual îmi pun un status pe internet care să anunţe pe toată lumea. Dar intenţia mea de bine rămâne prinsă în cuvinte, nu se materializează în fapte concrete: "Doar cuvinte, şi nu mâini sau lucrurile pe care le poartă acestea, scrie filosoful, pot ieşi din ecran pentru a-l alina pe cel în suferinţă, pentru a oferi toate elementele tangibile ale unei prietenii la vreme de nevoie". Aşadar, solidari fiind, povestim mai departe şi celorlalţI, şi… atât. Nu ne implicăm sufleteşte pentru că de fapt nu ne pasă cu adevărat de celălalt. Ce să mai spunem de bătrânul zgribulit din cauza gerului de afară, care stă tăcut la colţul străzii, cu explicaţia de ce stă el acolo scrisă pe un carton, de parcă priveliştea nu ar fi suficientă şi nu vorbeşte de la sine. Pe acesta, dacă se întâmplă să fim cu gaşca noastră, ori îl luăm la rost, ori începem să râdem puţin de el, sau pur şi simplu îl ignorăm. În acest caz, nu ne mai putem amăgi, cu siguranţă am uitat pe undeva solidaritatea, poate a rămas pierdută în discuţiile de pe internet.

"De ce căutăm să fim în contact cu ceilalţi, chiar sub orice formă s-ar prezenta această căutare, de comuniune sau simplă socializare? Pentru că pur şi simplu prin existenţa noastră nu suntem făcuţi să stăm singuri. Nu ne putem bucura de nimic în mod separat total de ceilalţi. Trebuie să împărtăşim bucuriile noastre cu ceilalţi pentru a fi depline şi necazurile pentru a le trece mai uşor. "Comuniunea nu este doar o stare, este mişcare care se aprofundează şi se extinde, un proces de asimilare şi de dăruire reciprocă, o relaţie vitală de împlinire", spune părintele Dumitru Stăniloae."

Cum se realizează comuniunea

Că este vorba de socializare, solidaritate sau comuniune, toate se traduc în atitudini faţă de semeni. După cum sunt înţelese şi interiorizate aceste atitudini, ne transformăm şi noi în prieten pentru celălalt, în sprijin sau în simplu cunoscut. Şi din toate acestea, doar comuniunea ne poate împlini: "Omul este în mod firesc o fiinţă deschisă pentru semenii săi, având mereu trebuinţa de a se ajuta reciproc, de a-şi mărturisi gândurile sale altora, de a discuta cu alţii, de a fi mereu într-un schimb cu alţii. Comuniunea nu este suficientă când e susţinută numai prin cuvinte, numai teoretic. Ea trebuie trăită, trebuie pusă în practică. Comuniunea trebuie să se vadă în faptele unora pentru alţii, în conlucrarea lor. Munca împreună face să se comunice tuturor o căldură morală, o creştere de puteri şi o bucurie sufletească, o adevărată îmbogăţire care o întrece pe cea din convorbiri", ne învaţă părintele profesor Dumitru Stăniloae.