Nevoia acută de afecţiune şi de a nu fi singur este bine înrădăcinată în sufletul nostru încă de când Dumnezeu a hotărât că "nu e bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el". Psihologic ne putem opri asupra structurilor motivaţionale, a factorilor interni subiectivi şi, de ce nu, asupra necesităţii fiecăruia dintre noi de a primi şi a dărui iubire pentru a găsi o explicaţie nevoii existenţiale de a întemeia o familie.
Tema principală de discuţie, când vine vorba despre motivaţiile şi trăirile care există în sufletul nostru şi care sunt motorul nevoii existenţiale de a întemeia o familie, este iubirea. Putem merge să aflăm răspuns întrebărilor noastre legate de această temă în rândul psihologilor şi vedem că mulţi dintre ei au dat importanţă acestui subiect şi l-au abordat dintr-o perspectivă sau alta. Îl găsim aici pe Alfred Adler: "În cazul iubirii este vorba despre o misiune pentru două persoane. (...) O misiune pentru două persoane are o structură proprie şi nu va putea fi rezolvată corect după calapodul unei misiuni pentru o singură persoană". Însă această iubire nu este suficientă dacă nu este încununată cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pe care o dăruieşte celor doi soţi prin Taina Cununiei. Doar cu harul divin ca întărire şi sprijin familia îşi va putea duce la bun sfârşit misiunea.
Căsătoria, între libertate şi dependenţă
Odată cu căsătoria apare şi maturizarea psihosocială, aceasta aflându-se la intersecţia unor nevoi contradictorii de unire şi identificare cu celălalt şi totodată de autonomie. Căsătoria este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă a soţilor, o cunoaştere a celui de lângă tine. Din această cunoaştere apare şi relaţia matură care ajută cuplul să reziste încercărilor şi valurilor care vin peste ei.
Din punct de vedere psihologic, familia trece prin mai multe etape. În prima fază, căsătoria se află în stadiul de consolidare, procesul de adaptare este foarte activ, predomină dorinţa de a păstra un cât mai mare confort afectiv. Soţii îşi descoperă însuşirile şi încearcă să se adapteze, se constituie diferite grade atât de dependenţă, cât şi de autonomie.
În cea de-a doua etapă există o tendinţă de canalizare a resurselor spre rolul parental şi spre cel profesional. La prima vedere pare că apare o erodare a relaţiei dintre soţi, dar în schimb se creează relaţii cu un grad mai adânc de afecţiune, cunoaştere şi apropiere.
Această etapă este urmată de cea în care apare o oarecare tensiune din direcţia rolului parental. Copiii cresc şi se introduc astfel în familie diferite probleme, tensiuni şi nelinişti. Odată cu plecarea primului copil din casa părintească şi apoi a celorlalţi apare ultima perioadă, caracterizată mai mult de dorinţa de securizare care apare şi din cauza crizei identităţii profesionale.
Sensurile psihologice pe care le conferă fiecare dintre noi familiei şi nevoile psihologice pe care sperăm să ni le îndeplinească relaţiile familiale ţin de structura personalităţii fiecăruia. Decizia de a forma o familie este o speranţă pentru unii de a câştiga un sentiment de siguranţă, de descoperire şi împlinire a sinelui prin celălalt. Când ne gândim la împlinire prin celălalt, nu înseamnă o depersonalizare a omului, ci tocmai unitatea lor dă şansa unei profunde personalizări a fiecăruia. Armonia care izvorăşte din unitatea lor asigură fiecăruia împlinirea sufletească şi posibilitatea autodepăşirii.
Altar de jertfă şi de dăruire
În căsătorie, soţii se împărtăşesc unul de puterea celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt în aşa măsură, încât Sfântul Apostol Pavel afirmă că "bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios". Darurile şi calităţile fiecăruia se comunică celuilalt pe altarul familiei. Soţii se dăruiesc unul altuia ca persoane, nu ca nişte obiecte. În această dăruire se împlineşte căsătoria ca Taină şi dar al lui Dumnezeu.
Satisfacerea nevoilor de securizare, de afiliere şi de acceptare reciprocă necondiţionată este esenţială pentru echilibrul interpersonal. Familia satisface nevoia de apartenenţă socio-afectivă şi conferă omului un adevărat scut împotriva angoasei singurătăţii. Aşteptările psihologice pe care le poate îndeplini familia se realizează în momentul în care între soţi se dizolvă orice distanţă psihologică care ar putea bara comunicarea autentică.
Aşteptări pe care le avem de la celălalt nu se realizează doar pentru simplul fapt că am întemeiat o familie, ci ele necesită un efort susţinut, fiind rodul unei munci conştiente. Soţii poartă responsabilitatea modelării relaţiei lor, creării şi recreării ei continue.
Soţii găsesc unul în celălalt o taină indefinită. Căsătoria este dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru aceasta se dă celor doi ce se căsătoresc harul lui Dumnezeu. Bărbatul se întregeşte prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună ei formează omul întreg.
Familia este şi rămâne de-a lungul întregii sale existenţe sursa satisfacerii nevoilor psihologice de bază, care asigură echilibrul emoţional. Drumul vieţii de familie nu trebuie să fie doar un simplu itinerar în care fiecare încearcă să îşi satisfacă propriile nevoi psihologice, el trebuie plasat pe axa eternităţii, în care nimic nu va întrerupe iubirea şi armonia dintre soţi.
Familia, cunoaştere în armonie
Rămânem uimiţi la vederea perfecţiunii cu care Dumnezeu ne-a creat şi ne-a unit într-o legătură atât de frumos numită familie, dar din păcate uimiţi rămânem şi asistând la colapsul catastrofal al sentimentului de comuniune între semeni şi în special dintre membrii familiei.
Unul dintre factorii importanţi care ajută soţii să rămână uniţi este iertarea. Fiecare greşeşte şi mai comite erori, iar în această situaţie putem ierta sau putem aduna resentimente care ne apasă sufletul. Trebuie să înţelegem că a ierta nu înseamnă a-i găsi scuze celuilalt sau a-l justifica, înseamnă să te debarasezi de sentimentele negative şi totodată de suferinţa pe care le-a provocat greşeala lui. Dacă ne lăsăm dominaţi de mânie, nu vom reuşi să reinstalăm armonia în familie.
Puterea de a ierta nu o putem găsi în interiorul nostru decât dacă acolo se află harul Sfântului Duh primit prin Taina Cununiei. Paul Evdokimov observă: "Prin harul Tainei (Nunţii) eşecurile nu sunt răni mortale, nici infidelităţile-condamnări fără recurs. Ceea ce monahii realizează nemijlocit, cei căsătoriţi o fac mijlocit, şi mijlocul prin care o fac este locul sacramental al harului. Cei doi privesc pe Hristos, privindu-se unul pe altul, şi acest "altul" este iubirea Lui, care este darul harului." În căsătorie Dumnezeu este cunoscut prin altul, iar faptul că Îl putem vedea pe Dumnezeu prin altul este un dar al Lui pentru noi.
