Evoluția societății umane arată că familia biologic constituită este locul cel mai potrivit unde viața ia naștere și se perpetuează, că este în egală măsură mediul propice în care se formează personalitatea umană. Tot în familie se realizează acea unitate de gândire, trăire și simțire pentru generațiile care se succed. Contribuie decisiv la acest aspect structura genetică comună și conștiința apartenenței de neam, din care vor rezulta până la urmă afinitatea și comuniunea etnică. Pe același principiu al comuniunii se bazează și Biserica.
Indiferent că este vorba de Biserică sau familie, comuniunea care stă la temelia lor se realizează în baza unei legități universal valabile, demonstrată convingător de marele nostru savant Nicolae C. Paulescu în cartea sa "Fiziologie filosofică", care spune că „legea generală care guvernează omenirea este legea iubirii”. Că lucrurile stau așa o arată evoluția societății omenești de-a lungul istoriei sale zbuciumate care, în pofida cataclismelor istorice, războaielor, foametei sau molimelor devastatoare, a mers înainte și s-a dezvoltat. Fundamentul acestei evoluții a fost familia, care s-a dovedit a fi, de-a lungul istoriei umanității, cea mai solidă și redutabilă structură socială. De aici și agresiunea fățișă împotriva ei din partea celor care nu văd cu ochi buni acest dat natural ce o definește atât de bine sub aspect cultural, spiritual, național și identitar.
Familia și Biserica, factori importanți în domeniul educației
Dacă sub aspect social și jurisdicțional familia zilelor noastre este supusă unor încercări de relativizare a rostului și rolului ei în viața socială, prin definiri ambigue și interpretabile (vezi articolul 48 din Constituția României), ea va găsi întotdeauna, pe lângă tradiția și cultura specifică poporului nostru, un sprijin de nădejde, canonic și dogmatic, în Biserica Ortodoxă, o altă redută a conștiinței și identității noastre naționale. Biserica creștină (și nu numai) include familia printre valorile sale fundamentale, recunoscută mai ales în Noul Testament, binecuvântând-o și invocând-o mereu în ritualurile sale. Ea merge până acolo încât consideră comuniunea familială ca fiind de fapt o mică biserică sau biserica de acasă, cum afirma Patriarhul României într-una din cuvântările sale.
Este vorba, fără îndoială, de familia formată din bărbat și femeie, capabilă nu numai să dea naștere în mod natural și firesc copiilor, perpetuând astfel viața, dar și să asigure acel mediu prielnic din punct de vedere economic și educațional în care copilul să se dezvolte armonios și echilibrat. Subliniem mediul prielnic, pentru că viața a demonstrat că oricare altă alternativă la familia tradițională, fie ea monoparentală, reconstituită, adoptivă, sau, mai nou, familie adoptivă formată din persoane de același sex, la care se poate adăuga și instituționalizarea, creează pe termen scurt, sau mai târziu, grave probleme emoționale și comportamentale, de cele mai multe ori cu impact negativ asupra copilului.
Biblia, scrierile patristice și în general literatura ecleziastică creștină nu numai că face apologia familiei prin Taina căsătoriei, dar o așază la loc de mare cinste, asemănând-o Bisericii lui Hristos. În cadrul acestei abordări, o preocupare aparte a avut-o Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), care a reușit să creioneze într-o manieră magistrală relațiile din familie, subliniind cum se cuvine rolul bărbatului, al femeii și al copilului, relația de comuniune bazată pe dragoste și reciprocitate ce trebuie să prevaleze în rândul membrilor de familie. El este primul apologet al creștinismului care ridică familia la rang de biserică.
Prin cuvintele sale rostite în secolul al IV-lea al erei creștine și ajunse la noi prin celebrele sale omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur intuia cum nu se poate mai bine rolul familiei în educarea și formarea copilului, valabil și astăzi, când învățământul de masă pare să fi preluat bună parte din această sarcină socială. Pentru că până la urmă familia rămâne acum, ca și atunci, sanctuarul unde se conturează personalitatea umană, cu calitățile, virtuțile, dar și cu defectele ei.
Tata și mama, primii educatori
La om, spre deosebire de celelalte viețuitoare ale pământului, situația este diferită, pentru că și dezvoltarea și maturarea sistemului nervos sunt mai lente, definitivându-se spre vârsta de șapte ani, pentru că aici, spre deosebire de alte forme de viață, este vorba de limbaj și rațiune (homo sapiens) și coordonare și abilitate neuromotorie fină (homo faber). Prin urmare, achizițiile neuromotorii, de limbaj și psihocomportamentale fiind mai lente, ființa umană va avea nevoie de îngrijire, protecție și ambient biparental ca suport material, psihoafectiv și moral comportamental pentru o perioadă mai lungă. Așa de pildă, controlul sfincterelor se obține la vârsta de un an, mersul și limbajul la vârsta de doi ani, conturarea personalității și apartenenței de sex la vârsta de trei ani, ca apoi memoria, capacitatea de a raționa și judeca să apară spre vârsta de cinci ani, așa încât la vârsta de șapte ani putem vorbi de o ființă rațională capabilă de a se adapta, integra și comporta de o manieră minimală, dar suficientă pentru a-i asigura un grad minim de independență.
Pe acest fundal, procesul instructiv educativ, adaptat desigur etapelor evolutive ale dezvoltării și maturării neuropsihice, nu poate fi înțeles decât în cadrul familiei în care copilul vede lumina zilei. Acest început își are valoarea sa de necontestat în conturarea personalității umane. Desigur, acest proces nu se supune și nici nu trebuie să se supună nici unei rigori pedagogice, el se derulează în virtutea unor tendințe ancestrale izvorâte din instinctul parental care nu are nevoie de nici un fel de școală, așa încât pretențiile psihologiei și pedagogiei moderne de a pătrunde cu norme la acest nivel sunt nu numai iluzorii, ci par de-a dreptul hazlii.
E unanim constatat de psihologi că bazele educației se pun în familie atunci când ei afirmă: „În familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”.
Iată așadar că primii educatori și formatori în viața copilului sunt propriii lui părinți, sub influența cărora se dezvoltă personalitatea copilului. La aceasta concură mobilitatea extrem de activă a copilului, limbajul care devine principala formă de comunicare, atenția vie, percepția extrem de acută, reacțiile spontane, neașteptate, undeva la limita între instinct și conștient și desigur manifestările emoționale de plăcere - neplăcere, acceptare - respingere, veselie exuberantă - supărare până la lacrimi, pe principiul „totul sau nimic”. Dominantă la această etapă este dorința nestăvilită de a se juca, jocul reprezentând pentru copil acea lume mirifică în care se regăsește și la care trebuie să participi. „Fie-vă dragi copiii, apropiați-vă de ei și veți vedea că nu-s sălbatici. Între copii trebuie să fii și tu copil”, spunea marele povestitor al copilăriei, Ion Creangă.
Copilul, o lume nouă
O altă caracteristică remarcabilă a copilăriei este instabilitatea emoțională. Alternarea stărilor de bucurie și tristețe, râs în hohote cu plâns sfâșietor, este frecventă ca stare emoțională, iar trecerea de la o stare la alta este extrem de facilă. În acest context, spectrul emoțional, ca și universul cunoașterii, se lărgește foarte mult, încât spre vârsta de patru ani emoțiile iau forma sentimentelor manifeste, atitudinilor și chiar judecăților morale pe care le face în virtutea a ceea ce i s-a oferit copilului sau pe care acesta le-a experimentat în familie. Această adevărată stare de spirit a copilului este surprinsă foarte bine de Paulo Coelho când spune: „La această vârstă copilul se bucură fără motiv, nu stă o clipă locului și obține prin perseverență tot ceea ce își dorește”.
Privite lucrurile prin prisma evoluției individuale, se poate spune cu deplin temei că familia este de fapt o adevărată școală a emoțiilor, pentru că orice senzație pe care copilul o încearcă este urmată de o reacție emotivă. Important este ca aceste reacții emotive să fie din categoria celor pozitive și să se suprapună nevoilor educaționale ale copilului în creștere și dezvoltare.
