Cred că sunt foarte mulţi părinţi care încă nu ştiu care este metoda cea mai bună pentru a face copilul să meargă la timp la culcare, să mănânce sau să nu pună mâna unde nu trebuie. Şi atunci încearcă tot felul de metode copilăreşti, luându-l pe vechiul "bau-bau" ca ajutor sau pe "nenea care vine noaptea în casă" şi care face cine ştie ce copiilor care nu dorm. Nu mai vorbim de cazurile în care intră şi preotul în arsenalul pregătit de părinţi pentru a speria copiii, doar-doar vor reuşi să-i facă mai cuminţi.
Urmarea firească a acestor greşeli în educaţia copiilor nu este alta decât frica. De fapt, asta au şi urmărit părinţii prin acest gen de abordare a problemelor care apar zilnic în educaţia celor mici, prin frică să-i disciplineze. Ceea ce nu ştiu astfel de părinţi este că această frică se poate generaliza şi copiii pot dezvolta în final fobii care ajung să le controleze viaţa. Nimic nu este mai greşit decât a crede că vom rezolva ceva dacă inoculăm copiilor ideea că cineva nevăzut îi va pedepsi dacă nu mănâncă, nu dorm, nu ascultă. Chiar fără aceste sentimente de frică induse de părinţi, pe parcursul dezvoltării, copiii trec prin anumite etape şi momente când pun la îndoială sentimentul de siguranţă.
Frica din perspectivă psihologică
Există o frică instinctuală de ceea ce este străin, iar pentru copii foarte multe lucruri sunt încă necunoscute la această vârstă. Frica de întuneric, frica de animale, teama de a adormi sunt primele manifestări ale fricii la copii. Acestea sunt normale şi fac parte din echilibrul lor psihic atât timp cât această frică nu se traduce prin manifestări neobişnuite sau excesive. Tocmai de aceea sunt foarte uşor de speriat, neştiind încă să distingă între ceea ce poate fi real şi posibil de ceva ce există doar în imaginaţie sau poveşti. Pe acest fond, atitudinile greşite ale părinţilor întreţin şi stimulează cu mai multă intensitate sentimentele de frică. În acest sens, psihoterapeutul rus Dmitri Avdeev spunea că "nu trebuie speriaţi copiii cu "nenea răuâ", nu trebuie ameninţaţi că "o să te dăm la alţi părinţi" sau cu mai ştiu eu ce. În afară de frică, aceste metode pseudopedagogice nu vor da nici un rezultat".
După cum există anumite stadii în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, putem evidenţia şi câteva etape prin care trece cel mic când vine vorba de frică. În literatura de specialitate găsim trei etape: între 1 şi 3 ani, în care trăirea fricii este exprimată de copil prin nelinişte, care survine la despărţirea de cei dragi, în special de mamă; între 3 şi 5 ani, când apar fricile închipuite (poveşti care îl înspăimântă, personaje de basm sau desene animate); între 5 şi 7 ani apare frica de moarte - proprie sau a părinţilor şi a celor apropiaţi.
Eroii desenelor animate provoacă frică
Poveştile menite să uşureze munca părinţilor - paralizat de frică, cel mic face ce i se spune că dacă nu... vine omul rău - nu fac altceva decât să afecteze profund atât relaţia copilului cu părinţii, cât şi cu cei din jur. Un factor important în crearea acestor sentimente de frică este, de asemenea, tema centrală a desenelor animate de astăzi, în care violenţa şi duritatea sunt sarea şi piperul scenariilor. Cum ar putea copilul să uite chipul hidos al eroului negativ din desenele animate la care s-a uitat tocmai înainte de culcare? Oare nu îşi va imagina şi va crede că monştrii pot ieşi de sub pat sau izvorăsc din întuneric?
Poveştile cu prinţi, zâne, cu Degeţica au devenit mult prea banale pentru producătorii de desene animate. Le-au făcut loc monştrilor. Singurul lucru bun care l-am putea face ar fi să nu le mai amplificăm sentimentele de frică. Eventual, să le explicăm frumos că aşa cum există monştri în desenele animate, există şi feţi-frumoşi, iar bau-bau nu este decât un personaj inventat de adulţi care, aşa cum spune cântecul, "Eu acum le dau o veste/ Celor care s-au speriat/ E-o legendă, e-o poveste/ Hei, bau-bau n-a existat...".
Atitudinea părinţilor poate ajuta în alungarea fricii
Suportul părinţilor, asigurarea că nu este singur şi faptul că cei în care are maximă încredere, adică părinţii, îl asigură de neadevărul celor închipuite de el îi creează un scut de apărare împotriva sentimentelor de nesiguranţă. Nu frica de omul rău îl va face mai cuminte, ci înţelegerea de ce acel lucru interzis nu este folositor. Dacă i se va spune că pentru a ajunge mare ca mami sau tati trebuie să mănânce şi nu că altfel vine cineva şi îl fură în final, va înţelege. Nu ajută cu nimic să creştem copiii timoraţi în permanenţă. Cultivarea unui climat de teamă nu lasă loc spontaneităţii, iniţiativei şi autodisciplinei, mai târziu putând să-l conducă pe copil pe o cale total greşită. Trebuie să avem grijă ca nu cumva frica să reprezinte cadrul psihologic permanent al vieţii copilului.
Frica folosită spre bine
Există şi o frică folositoare. Este vorba despre mustrarea pe care părinţii o fac copiilor şi care creează un sentiment de frică. Acest lucru îl aflăm de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne învaţă: "Frica aceasta, care are un caracter pedagogic, nu trebuie să umbrească dragostea. Dar nici dragostea nu trebuie să facă să piară frica pedagogică. Copiii au nevoie de frica de părinţi cum au nevoie de dragostea lor. Frica aceasta îi protejează de abaterea spre rău şi îi îndrumă spre bine".
Această frică poate fi înţeleasă mai degrabă ca un respect faţă de părinţi, respect care păstrează copiii pe drumul cel bun.
