Despre părintele Dumitru Stăniloae în notele Securităţii

Mai ales după 1948, ca majoritatea profesorilor de teologie, părintele Dumitru Stăniloae era în atenţia Securităţii. Deşi se mutase de la Sibiu, părintele profesor era considerat un apropiat al mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului şi prieten al episcopului orădean Nicolae Popovici. Însă poate ceea ce deranja cel mai mult organele de represiune era statura teologului Dumitru Stăniloae, poziţie care îi conferea un respect aparte din partea vlădicilor ortodocşi, a patriarhului, chiar dacă nu se vedea acest lucru, dar mai ales dinspre studenţii teologi şi preoţii care participau la cursurile de îndrumări misionare. În acest sens am selectat două fragmente din documentele fostei Securităţi, care ilustrează stima de care se bucura părintele Stăniloae. În iunie 1957, când regimul comunist de la Bucureşti se pregătea de un nou val de represiune, un agent al Securităţii informa: „Este socotit ca teologul reprezentativ, cel mai adânc cunoscător al problemelor religioase, de doctrină şi mistică. Nici unul din profesori nu primeşte la institut atâtea scrisori ca D. Stăniloae, ceea ce dovedeşte că are legături foarte întinse. Numele de mare teolog şi l-a creat prin câteva studii de mari proporţii publicate între anii 1930 şi 1942 şi mai ales prin publicarea cărţii Filocalia în patru volume. (….) Este în stare ca despre o singură idee să facă un articol de 60 de pagini. Cele mai lungi articole publicate în revistele Patriarhiei sunt ale lui D. Stăniloae. Renumele de mare teolog i l-a făcut Nichifor Crainic, prin ziarul «Calendarul» şi revista «Gândirea», la care Stăniloae a colaborat foarte mult. De altfel, prietenia lui Stăniloae cu N. Crainic era destul de veche. Încă din 1938, când a rămas vacantă catedra lui Irineu Mihălcescu, Crainic se străduia să-l aducă profesor la Bucureşti. (…) În prezent, atitudinea lui D. Stăniloae este la fel cu a lui Teodor M. Popescu. A adoptat aceeaşi rezervă şi prudenţă de teamă să nu fie scos din învăţământ, ştiindu-se poate cel mai ameninţat. (…) În relaţiile cu ceilalţi profesori este foarte rece şi rezervat. Rar dacă spune o glumă sau un cuvânt de spirit. Odată zicea: «Parcă ţi-e şi frică să mai vorbeşti în cancelarie, fiindcă nu ştii de cine să te fereşti!»“. 

 

Al doilea fragment asupra căruia ne-am oprit este legat de o prelegere ţinută în 24 mai 1949 de către profesorul Stăniloae preoţilor care participau la cursurile de îndrumări misionare: „Din discuţiile purtate în jurul acestei conferinţe s-a ajuns la următoarele concluzii: Sectele pot fi combătute prin: 1) Cucernicia şi viaţa ireproşabilă a preotului şi rugăciuni care trebuie să-l învăluie în tot timpul, dar mai ales la sfintele slujbe; 2) Predica vie şi catehizarea asiduă prin care credincioşii să fie familiarizaţi cu toate punctele învăţăturii Bisericii şi cu temeiurile lor; 3) Relaţii personale prieteneşti între preoţi şi toţi păstoriţii; 4) Educarea specială a unei echipe de credincioşi în duhul unei pietăţi accentuate, a unei vieţi de curăţenie duhovnicească, familiarizarea ei specială cu învăţătura. Membrii acestei echipe trebuie să fie dinamici, să fie adevăraţi misionari printre credincioşi, să stea de veghe ca să surprindă din primul moment orice acţiune sectară ce se îndreaptă asupra unui credincios“. Din acest document reiese capacitatea didactică a părintelui Stăniloae de fixare a unor noţiuni esenţiale de combatere a sectelor, dar mai ales soluţiile practice pe care le cultiva. Evident că astfel de idei nu puteau fi puse în practică într-un stat în care Biserica era obligată să-şi limiteze aria misionară între zidurile ei şi mai ales să nu antreneze credincioşi în astfel de activităţi.