Despre vieţuirea părintelui Arsenie Papacioc în temniţa Aiudului

În aprilie 1960, un informator din Aiud arăta: „Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig şi foame şi trăia o stare de surescitare nervoasă. Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-şi sfârşească zilele. Cu ăştia nu-i de glumă, n-au nici un pic de milă şi înţelegere - suflete de piatră.» Apoi, continuând: «Dumnezeu ne-a pus la mare încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată, deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi sfânta jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un Sfânt Părinte spunea: Nu ştii când zilele tale se termină, fii gata mereu»... Am arătat apoi, părintelui Arsenie, că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăseşte şi că trăiesc o stare sufletească confuză de prăbuşire în care speranţele au început să mă lase. Părintele m-a prins în braţe şi m-a asaltat cu tot felul de îndemnuri pentru mântuire: «Frate, nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu - păcat de moarte, trezeşte-te în ceasul al doisprezecelea şi pune nădejdea în Cel de sus, gândeşte-te şi te înfioară la ceea ce te aşteaptă dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că să ştii că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim azi. Acolo este mult mai îngrozitor»“. 

 

Tot părintele Arsenie Papacioc este surprins în documentele informative întocmite la Aiud cum săvârşea slujbe în celulă. În noiembrie 1963, o sursă a Securităţii informa: „Vremea şi întâmplările prin care a trecut l-au făcut mai «înţelept», cum îi place adesea să spună. Credinţa puternică în Dumnezeu i-a menţinut moralul şi-l face să spere într-o eliberare apropiată. Pentru aceasta se pregăteşte necontenit. În plus, poartă satisfacţia că oamenii din jurul lui sunt «buni» şi se cultivă în «Duhul Domnului», luând aminte cuvintele sale pline de învăţătură. Dimineaţa oficiază ca şi în trecut, în faţa sobei, cu ochii către uşă, îngenunchind scurt timp, numai cât «Sfântul Duh» este invocat să Se pogoare pentru a-l umple de sfinţenie. A renunţat la căniţa cu apă şi «părticica» de pâine, Trupul şi Sângele Domnului, şi la jurubiţa de aţă pe care altă dată o trecea pe după gât în chip de epitrahil. Şi face crucile mai mult în gând decât cu mâna, fiind foarte atent la vizetă pentru a nu fi văzut. Pe mine şi pe Uţă ne pune să stăm smeriţi pe pat şi să participăm tacit la slujbă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Peste drum de mine, «fratele Dumitru» face în timpul acesta mărunt din buze, trăgând cu coada ochiului la popă şi închinându-se cu evlavie ori de câte ori acesta duce mâna la frunte. Apoi, se uită şi la mine să vadă dacă fac la fel. După ce se mănâncă pâinea şi cafeaua, părintele, puţin obosit după slujbă, moţăie o jumătate de oră şi apoi începe cu râvnă să ne predice, arătând importanţa zilei pentru biserică (dacă îşi aduce aminte de fila calendarului) sau povesteşte ceva cu tâlc din Pateric, Filocalie, Pidalion etc.“.

 

Pentru astfel de manifestări, părintele era pedepsit cu regim sever. De pildă, la 12 noiembrie 1963, părintele Arsenie a fost găsit de gardian cum „făcea propagandă religioasă cu ceilalţi deţinuţi din cameră“. În nota gardianului se arăta că „deţinutul a vorbit tare în cameră de se auzea perfect ce vorbea şi pe sală şi în camerele vecine“. În consecinţă, gardianul propunea o pedeapsă de „10 zile izolare cu regim sever“, începând cu 24 decembrie 1963.

 

Acestea sunt numai câteva mărturii documentare despre atitudinea eminamente spirituală a părintelui Arsenie Papacioc în penitenciar. Aceeaşi atitudine şi-a păstrat-o şi atunci când era obligat să participe la şedinţele de reeducare iniţiate de colonelul Crăciun. Astfel, Arsenie Papacioc a fost model de spiritualitate pentru colegii de suferinţă din temuta temniţă a Aiudului.