„Eminescu era slăbit, palid, neras; faţa-i exprima o plictiseală de om necăjit”

În presa românească din perioada interbelică apăreau deseori referiri la marile figuri literare autohtone. Mihai Eminescu era chintesenţa geniului plămădit de pământul românesc, iar presa se întrecea în a găsi întâmplări din viaţa acestuia şi, mai ales, încerca să lămurească ultimele sale momente. Alături de articolele despre Eminescu nu puteau lipsi cele referitoare la Ion Creangă, astfel încât destinul ce i-a unit în timpul vieţii nu se destramă nici după moartea acestora.

Orice amănunt din viaţa marelui poet era de interes naţional. Astfel, unii au plecat pe urmele lui Eminescu cercetând arhivele Universităţii din Viena. Un articol din ziarul „Adevărul” din 4 februarie 1933, „O donaţie a regelui Carol I. Scrisoarea lui Eminescu către răposatul suveran”, arată că la Universitatea din Viena, unde a studiat Mihai Eminescu, „găsim o ciornă de adresă către răposatul rege al României Carol I (pe atunci, 1871, Domnitor), concepută de Eminescu, adresă prin care îi face cunoscut că a fost proclamat membru fondator al societăţii «România» şi «Societăţii literaro-scientifice din Viena»”.

„Ultimele zile ale lui Eminescu”

Despre moartea poetului s-au scris multe pagini, acest moment fiind învăluit în mister. „Adevărul” din 16 iunie 1933 arată în „Ultimele zile ale lui Eminescu. Moartea şi înmormântarea. Însemnările unui contimporan” că „Astăzi 15 iunie sunt 44 ani de atunci. Casa de sănătate a Profesorului Dr. Şuţu din strada Plantelor, de când se prinse de veste că marele nostru Eminescu e adăpostit şi îngrijit acolo, ajunsese un loc de pelerinaj, mai cu seamă pentru ziarişti şi literaţi. Lâam văzut cu vreo 3-4 zile înainte de a muri. Lâam găsit în curtea institutului, între mai mulţi bolnavi. Şedea pe o bancă de grădină, la umbră, întrâun colţ retras, fără să se amestece în forfoteala sgomotoasă a celorlalţi. Era slăbit, palid, neras; faţa-i exprima o plictiseală de om necăjit. Ochii-i erau cu vinişoare congestionate, - făcea impresia că atunci, abia se sculase din somn (...) Trei zile după aceasta, aflai din ziare, că, în urma unei certe violente, cu alt bolnav, atins de delirium tremens, Eminescu a fost lovit cu un pietroi, drept în frunte, după care a sucombat, în dureri atroce, la ora 3 după amiază, în ziua de 15 iunie 1889. Acesta a fost tragicul sfârşit al marelui nostru Eminescu. După dispoziţia ministerului instrucţiunii publice, din iniţiativa lui Ştefan C. Mihăilescu (...) a fost transportat încă în aceeaşi zi, de la Casa de sănătate la Biserica Sf. Gheorghe. (...) Înmormântarea s-a făcut abia pe 17 iunie, întrâo sâmbătă, pe la orele 4 după amiază. Înmormântarea, deşi simplă, fără pompă şi nici o podoabă, a fost pătrunsă de o solemnitate duioasă şi sinceră tocmai prin simplitatea ei. Flori, în profunziune, coroane, buchete şi jerbe. Un dric mic, tras de doi cai neacoperiţi, forma tot aparatul de doliu. Slujba religioasă a fost oficiată numai de un singur preot”, semnează C.A.N.

Moartea poetului era prezentată din alt punct de vedere în „Adevărul” din 27 iunie 1933, în articolul „Cum a murit Eminescu”: „O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorii poetului către d-na Emilian («moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu») se menţine şi astăzi. Şi totuşi altul e adevărul. Eminescu a murit de... inimă. O boală de cord, precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al României a fost determinată de o sincopă în urma unei «endocardite». Lucrurile se cunosc astăzi precis, graţie domnului dr. Vineş, şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, care, ca intern, pe vremea aceea, în ospiciul în care era internat Eminescu, lâa îngrijit pe nenorocitul poet, făcându-i chiar el «anamneza». Din foaia de observaţie publicată în 1931 rezultă că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, producând o fantă superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm, care era vindecată complect peste 3 zile”.

Posteritatea încerca să aducă omagii poetului naţional, aşa cum arată ziarul „Evenimentul Zilei” din 28 martie, în articolul „«Luna Bucureştilor 1939» va evoca figurile scumpe tuturor românilor. Un pavilion în care vor figura fotografiile Regelui Carol I dela a cărui naştere se împlinesc 100 de ani. O statue a lui Mihail Eminescu şi o alee a figurilor proeminente care au jucat un rol important în istoria ţării vor figura la loc de cinste în parcul Regele Carol II de la Şosea”.

Nici Iaşul nu îl uită pe poetul care i-a străbătut uliţele şi dealurile: „Statuia lui Eminescu la Iaşi” din „Adevărul”, 12 februarie 1925, arată că banii pentru statuia lui Eminescu nu se strâng prea repede: „Anul trecut Ateneul din Păcurari a luat iniţiativa ridicării unui monument lui Eminescu (...) dacă Iaşul se mai bucură azi de respect şi de dragoste în toate unghiurile ţării, o datoreşte întrâo bună măsură şi lui Eminescu”.

„Creangă şi Eminescu, cele două genii ale Moldovei”

Ion Creangă a devenit şi el un personaj preferat al povestitorilor din presa interbelică. Un articol din „Adevărul”, 7 iunie 1933, în „Despre Ion Creangă la Radio”, arată mărturia unuia care l-a cunoscut pe învăţător: „Am avut tristul prilej să asist şi la primul său atac de epilepsie (...) atacul i-a venit pe când se afla încă pe catedră şi preda lecţia copiilor. Oficialitatea, şi societatea, în trecut, nâau avut nici conştiinţa nici intuiţia extraordinarelor valori naţionale pe care le înfăţişeau Creangă şi Eminescu, cele două genii ale Moldovei, căci altfel nu-l lăsau pe Creangă să se chinuiască cu copiii de şcoală în clasă, nici pe Eminescu să-şi zdruncine creerii, în căruţe, hodorogite, pe drumuri neşoseluite, ca revizor”.

Bojdeuca din Ţicău din Iaşi era atracţie turistică încă de la începtul secolului al XX-lea, astfel că edilii ieşeni au văzut necesitatea restaurării acesteia. „Adevărul” din 16 iunie 1933 arată „În amintirea lui Ion Creangă” „că în toamna anului 1932 s-a inaugurat în grădina Copou (Iaşi) monumentul lui Ion Creangă (...) Această iniţiativă a fost luată în anul 1902 şi a fost realizată după treizeci de ani, în 1932. D. Emil Celcovschi, consilier municipal, a luat iniţiativa de a se restaura faimoasa «bojdeucă» ce ameninţă iar să se prăbuşească (...) Se va construi în ogradă o căsuţă pentru locuinţa paznicului, iar în cele două odăi în care se aciuase marele povestitor din Humuleşti se vor păstra toate reliquele sale: cărţile lui şi despre el, fotografii, obiecte comemorative, de artă etc.”.

Nu doar subiectul morţii lui Mihai Eminescu era controversat, ci şi cel al morţii lui Creangă, după cum remarca Mihail Sadoveanu în articolul „Informaţii despre Ion Creangă” din ziarul „Adevărul” din 1 ianuarie 1933. „În primăvara trecută Academia Română a premiat o lucrare remarcabilă despre «viaţa şi opera lui Ion Creangă» tipărită în limba franceză de către d. Jean Boutiere. (...) Am avut surpriza agreabilă şi penibilă în acelaşi timp, să se ridice acest meşter din apus, un cunoscător şi un iubitor al limbii noastre, servind mai cu samă seminariilor universitare de literatură de la noi o lecţie, care sunt sigur că va rămânea fără efect”. Sadoveanu remarcă faptul că „În informaţiile biografice ale d-lui Boutiere pare să mai fie un punct de litigiu. Profesorul A. C. Cuza susţine că Ion Creangă şi-a dat ultima suflare nu în strada Goliei, cum glăsuieşte actul de moarte oficial ci în bojdeuca lui din str. Ţicău no. 4 unde locuia de multă vreme cu suferinţele şi amintirile lui (...) În strada Goliei se afla debitul vechiu de tutun şi locuia Zaheu, fratele povestitorului. Creangă venea adeseori aici, mai ales în anii din urmă, când era pensionar. Era întrucâtva al doilea domiciliu al său”.

Creangă, asemănat de „Times Literary Supplement” cu Gogol

Românii doreau să îşi prezinte literatura peste hotare, însă puţine opere literare ajungeau la marile edituri străine. Aşa cum remarca şi Felix Aderca în ziarul „Adevărul” din 18 februarie 1931, „Caragiale la Londra”: „Marele poet al «Mioriţei» cu nume neştiut şi cel ştiut al «Luceafărului» au rămas cu melancoliile lor artistice tot între Careii-Mari şi Bazargic (...) Fără un devotament în Europa, unic şi convins, Caragiale va rămâne tot bucureştean, precum tot ieşean a rămas Ion Creangă”.

Totuşi, cineva l-a tradus pe „Ion Creangă în englezeşte”, aşa cum remarcă ziarul „Universul” din 31 ianuarie 1931 într-un articol semnat de Marcu Beza: „Afară de două - trei foi, presa românească nici n-a pomenit de apariţia cărţii lui Creangă «Recollections and Other Tales» (...) Până azi mi-au ajuns la îndemână numai recenziile din Anglia. «Times Literary Supplement», după ce reproduce câteva rânduri lămuritoare din prefaţa mea scrie: «Ion Creangă are un stil autentic popular, cu sevă şi umor, asemuitor în multe privinţi cu acela al lui Gogol. Proza sa e întreţesută cu proverbe şi întorsături de vorbă ţărăneşti, şi multe crâmpee de folklor îşi găsesc drumul în povestire. (...) «Manchester Guardian», în suplimentul său de Crăciun: Citind pe Creangă ne simţim bucuroşi că nu l-a amăgit dela învăţătură observaţia tatălui său în copilărie: «Dacă ar fi să iasă toţi învăţaţi, nâam mai avea cine să ne tragă ciubotele» (...). «Yorkshire Post»: Poveştile ce urmează au stofa din care toate poveştile populare îş făcute; dar în fiecare din ele simţi personalitatea isteaţă şi vie a povestitorului”.