Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LXIII)

În cele 62 de episoade dedicate monahismului românesc la începutul regimului „democrat-popular” (limite cronologice aduse până în anii 60) am încercat să prezentăm într-o coerenţă tematică în special fragmente documentare inedite din arhivele comunismului. Cu toate capcanele exegetice, pe care mai ales documentele Securităţii le ascund, am recurs la această metodă, deoarece ne aflăm într-o fază istoriografică în care sursele de arhivă reprezintă începutul unei discuţii privind cunoaşterea şi conştientizarea a ceea ce a fost monahismul în perioada comunistă. Prin prezentarea acestor izvoare am abordat teme începând cu momentul 1948, când autorităţile statului căutau soluţii la o diminuarea drastică sau chiar o desfiinţare a fenomenului monahal, în contradicţie cu aspiraţiile noului patriarh al României, care dorea o revigorare a vieţii monahale ortodoxe într-o dimensiune cât mai apreciabilă şi în condiţiile date de regim politic abia instalat. Am văzut că autorităţile comuniste îşi creaseră pârghiile legislative, astfel încât să poată impune factorului bisericesc nenumărate condiţii în privinţa funcţionării monahismului. Apoi, interpretarea abuzivă a acestei legislaţii de către reprezentanţii statului, din nou constituia un impediment la adresa monahismului. Iar de aici nu mai era decât un pas în apariţia litigiilor între cele două părţi, mai ales atunci când autorităţile statului se erijau în respectarea canoanelor bisericeşti.

Folosindu-se de experienţa din Uniunea Sovietică, autorităţile politice de la Bucureşti au adoptat soluţia tolerării monahismului în perspectiva dispariţiei acestuia. Totuşi, în anii obsedantului deceniu, când prin valurile de arestări şi condamnări România cunoştea instituţionalizarea terorii, când instituţia controlului devenise obsedantă pentru factorii decizionali politici, monahismul românesc, am putea spune fără teama de a greşi, cunoştea un reviriment fără precedent în istorie. Ne susţinem afirmaţia numai dacă ne gândim la amploarea intrărilor în monahism, a redeschiderilor de aşezăminte, de înfiinţarea atelierelor şi a şcolilor monahale, atât pentru ridicarea intelectuală a vieţuitorilor, cât şi pentru asigurarea unei baze materiale în scopul funcţionării adecvate a mănăstirilor. Evident că toate acestea nu puteau fi considerate de către potentaţii politici ai vremii decât ofense aduse la adresa partidului. De aceea, după 1958, la ordinul partidului, cel care denunţase în rapoartele către conducerea de stat şi de partid, în nenumărate rânduri, „marea conspiraţie legionară din mănăstiri”, care vorbea despre „armata neagră a călugărilor şi călugăriţelor” pregătită să participe la răsturnarea regimului „democrat-popular”, ministrul Alexandru Drăghici a trecut la aplicarea unui plan de diminuare, chiar până la desfiinţare, a monahismului românesc. Sub supravegherea nemijlocită a Securităţii, s-a început întocmirea unor liste la nivelul Departamentului Cultelor cu monahii şi monahiile consideraţi „răi cetăţeni”, adică cu „atitudini antidemocratice”, cu minori, cei cu trecut politic „duşmănos”, cu antecedente penale politice, pentru ca spre sfârşitul anului 1959, când patriarhul Justinian refuza să aplice planul cerut de autorităţile statului, atunci însuşi statul să adopte Decretul nr. 410. Apoi, chiar şi în aplicarea acestui act normativ cei din Securitate şi Departamentul Cultelor au exercitat presiuni la nivelul decizional din Biserică. Altfel spus, pentru a păstra imaginea respectării libertăţii de conştiinţă prevăzută în Constituţie, reprezentanţii Bisericii erau siliţi, prin diferite tertipuri, chiar şantaj, să aplice acest decret. Evident că reacţiile au fost din cele mai diverse, mai ales în cazul vieţuitorilor obligaţi să părăsească aşezământul monahal, după ce o viaţă întreagă se dedicaseră rugăciunii, şi să meargă în lume.

Aceasta este, pe scurt, povestea monahismului românesc din anii 50 ai veacului trecut, un episod asupra căruia vom mai reveni pe măsură ce studiem arhivele comunismului.