O istorie religioasă a aromânilor (XXXIV)

În Bulgaria interbelică, unde existau aproximativ 120.000 de români dunăreni şi timoceni, din care 20.000 bulgarizaţi, situaţia aromânilor se înrăutăţea tot mai mult. În comunele locuite de români acţionau grupuri militarizate bulgare care îi obligau să dea declaraţii prin care să nu mai ceară şcoală şi biserică românească, iar autorităţile confiscau din bisericile româneşti toate Evangheliile, Bibliile, cărţile de cult româneşti şi interziceau cu desăvârşire intrarea oricăror publicaţii româneşti în Bulgaria. Biserica bulgară obliga pe preoţii români să oficieze numai în limba bulgară. Practic, Bulgaria nu respecta prevederile referitoare la minorităţi stipulate în tratatul de pace de la Neuilly sur Seine.

Pe de altă parte, nici măcar în 1923 biserica românească, ridicată la Sofia sub protecţia statului român, nu fusese sfinţită, deşi schisma între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgară fusese ridicată. Lăcaşul avea nevoie de reparaţii, mobilier şi numirea personalului clerical.

O altă biserică românească din Bulgaria era cea de la Giumaia de Sus, dar care, ca şi şcoala, nu mai funcţiona deoarece în timpul războaielor balcanice (1912‑1913) fusese incendiată. Românii din această localitate cereau sprijinul statului român pentru alocarea unei subvenţii de 300.000 de leva, care să completeze suma de bani strânsă de comunitate în vederea refacerii celor două aşezăminte.

Interzicerea folosirii cărţilor de cult şi atitudinea ostilă manifestată de autorităţile bulgare faţă de români au determinat diplomaţia românească să treacă la o serie de negocieri cu partea bulgară. La 3 august 1935, ambasadorul român de la Sofia, Vasile Stoica, arăta într‑un raport diplomatic: „Atitudinea guvernului bulgar ‑ a celui de azi, ca şi a celui de ieri şi a celui de alaltăieri ‑ este precisă: vrea să păstreze actualele şcoli şi biserici bulgăreşti, dar nu vrea să acorde nici un fel de şcoală, biserică sau instituţiune culturală românilor din Bulgaria”. Prin urmare, ambasadorul român propunea utilizarea mijloacelor de constrângere atât pe principiul reciprocităţii, cât şi în virtutea convenţiei culturale bilaterale din ianuarie 1934. În privinţa activităţii bisericeşti, Vasile Stoica cerea ca „Ministerul cultelor din România să suprime autonomia şi exteritorialitatea bisericilor bulgare din Brăila şi Constanţa, să treacă aceste două biserici în administrarea şi proprietatea Bisericii ortodoxe naţionale, să interzică funcţionarea la aceste două biserici a actualilor preoţi numiţi şi trimişi din Bulgaria şi să dispună introducerea limbii române în serviciul divin al acestor două biserici şi al tuturor bisericilor din judeţele Durostor şi Caliacra, admiţând situaţia actuală de autonomie şi exteritorialitate numai bisericilor bulgare din Bucureşti şi Galaţi, în baza tradiţiei lor istorice şi ca o compensaţie pentru situaţia identică acordată de guvernul bulgar bisericilor române din Sofia şi Giumaia de Sus”.

Ambasadorul Stoica era convins de adoptarea acestor măsuri, deoarece, spunea el, „spiritul nostru concesiv este considerat de conducătorii şi opinia publică a Bulgariei drept slăbiciune şi măsurile eficace în orice diferent ce am avea cu această ţară sunt cele energice şi de mână tare. Aşa este structura psihică a rasei: bulgarul nu pricepe o explicaţie contrară ambiţiei sale, decât dacă deodată cu explicaţia i se aplică şi o lovitură sănătoasă”.

Se pare că autorităţile de la Bucureşti nu au îmbrăţişat soluţia sugerată de ambasadorul Stoica, deoarece la sfârşitul anului 1940 în Bulgaria funcţionau aceleaşi două biserici româneşti de la Sofia şi Giumaia de Sus, preoţii şi corul bisericesc de la biserica din capitala bulgară fiind plătiţi de statul român cu 437.600 lei anual.

Dar situaţia tragică în care se aflau românii locuitori în mai multe state balcanice a atras atenţia autorităţilor de la Bucureşti, care căutau soluţii la rezolvarea problemei aromâneşti. În 1935, responsabili români din Ministerul Afacerilor Străine arătau: „Dacă nimic nu se va schimba în situaţia lor [aromâni, n.n.] sau în politica noastră faţă de ele [statele balcanice, n.n.], putem afirma fără nici o exagerare că peste 40‑50 de ani problema minorităţilor române din străinătate nu va mai exista. [...] Dacă ne‑am hotărât să dăm problemei minorităţilor româneşti din străinătate o soluţionare definitivă, adică ne‑am hotărât pentru lichidarea ei, o acţiune de colonizare bine pregătită, bine organizată […] şi executată după un plan bine stabilit, timp de cel mult 5‑10 ani, ne‑ar aduce rezultatul dorit, adică unirea de data aceasta, într‑adevăr a tuturor românilor, care de atunci încolo s‑ar găsi la un adăpost sigur de orice acţiune de deznaţionalizare”.

Se punea problema mutării populaţiei româneşti din locurile natale în graniţele statului român, deoarece politica desfăşurată până în acel moment nu dăduse roade. La nivelul autorităţilor române, în special din mediul diplomatic, exista o dezamăgire faţă de atitudinea adoptată de statele balcanice, unele aliate ale României, în raporturile cu aromânii: „Dacă un stat ca Albania, care ne datorează recunoştinţă, aşa se poartă faţă de românii noştri din Albania, dacă Iugoslavia şi Grecia, ţări prietene şi aliate, numai în măsura arătată respectă drepturile cele mai elementare ale minorităţilor lor româneşti, atunci la ce ne putem aştepta din partea Bulgariei sau a Ungariei?” La aceasta se adăuga insuccesul investiţiilor făcute de statul român în instituţiile de cultură şi bisericeşti care fuseseră ridicate şi întreţinute sau situaţia personalului salarizat din comunităţile româneşti din Balcani.

Totuşi, ideea colonizării românilor macedoneni din Grecia în graniţele statului român era determinată şi de schimburile de populaţie care se operau între Grecia şi Turcia după Primul Război Mondial. Practic, populaţia greacă venită din vestul Asiei Mici fusese colonizată de autorităţile greceşti în locul celei turceşti mutate din nordul Greciei, dar care începuse să ocupe şi din teritoriile locuite de aromânii din această zonă. Cu toate protestele aromânilor şi intervenţiile  diplomaţilor români la oficialităţile greceşti, populaţia aromânească din această provincie a suferit profund, mai ales din punct de vedere economic, teritoriile uzurpate de colonişti fiind exploatate mai ales pentru creşterea animalelor. Din aceste motive, numai în cursul anului 1925, din Macedonia grecească erau mutate în Cadrilater aproximativ 1500 de familii de aromâni. (Va urma)