Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica „O poruncă a istoriei”: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

„O poruncă a istoriei”: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Un articol de: Prof. Dr. Ioana Ionescu - 04 Dec, 2016

Românii celebrează anual câteva evenimente de importanță capitală în formarea acestei țări, începând cu 24 Ianuarie și încheind cu 1 Decembrie. Pentru toți românii, celebrarea acestor date reprezintă o bună ocazie de a face un pod peste timp, în încercarea de a simți și a trăi profund românește. Nicolae Iorga afirma, într-unul dintre rarele sale discursuri cu ocazia Zilei Naționale, că nu trebuie să uităm faptele predecesorilor noștri care au trăit, luptat și murit având un țel bine stabilit. El spunea: „Unirea prin vărsare de sânge, prin războiul de aici dacă e nevoie, iar de acolo prin revoluție. Pentru cinstea acestor tineri pe care i-am cunoscut și pe care, orice ar fi la mijloc, îi iubesc și astăzi, am ridicat aceste cuvinte”.

Același istoric, ca nimeni altul, a militat în spiritul unionist al vremurilor, dedicându‑se întru totul cauzei Unirii. Nu am ales întâmplător să prezentăm câteva fragmente din opera marelui istoric, mai ales că în urmă cu o săptămână, în 27 noiembrie, am comemorat 76 de ani de la moartea sa. Contemporan evenimentelor, Iorga a perceput profund Primul Război Mondial, considerându‑l „drama poporului român”. Tot el scria: „Gândul nostru se duce mai ales către acei bieți săteni români, din văile Ardealului, de pe câmpiile mănoase ale Banatului și Ungariei, din Munții Maramureșului, care, ca ai lor și ai noștri, de același sânge, din preajma mănăstirilor Bucovinei, s‑au dus să‑și verse sângele pentru steagul care este al unuia și al altuia, dar al nației românești nu e” (N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, II, p. 91).

Steagurile noastre s‑au oglindit în apele Tisei

Teritoriile românești aflate sub ocupație străină erau Basarabia, Bucovina și Transilvania. Pentru cei mai mulți intelectuali români, eliberarea și unirea tuturor românilor era deopotrivă un act de dreptate națională, dar și un „act de dreptate socială”, deoarece „solidaritatea românească” trebuie fundamentată, într‑o țară agrară, pe țărani stăpâni „pe pământul muncii și vitejiei lor”, stăpâni pe „moștenirea pă­rinților și moșilor lor îndreptățiți”.

Ca o profeție, Iorga scria însă înainte ca războiul să se fi terminat: „E atâta de lucru, chiar după ce vom fi în munții Mara­mu­reșului și vom oglindi steagurile noastre în apele Tisei, încât nu o generație, ci generații întregi vor trebui să muncească”.

În ceea ce privește actul unirii propriu‑zise, anul 1918 a început prost, dar s‑a terminat neaș­teptat de bine. Pacea de la București (24 aprilie/7 mai 1918) reprezenta capitularea României în fața Puterilor Centrale. Ea a fost semnată la Palatul Cotroceni și a impus țării condiții greu de acceptat: erau pierdute Dobrogea, Cadrilaterul și județul Constanța, România nemaiavând ieșire la mare, vârfurile muntoase treceau sub controlul Puterilor Centrale, erau cesionate producțiile de petrol, exploatare forestieră. Dar, din Răsărit, „o geană de lumină”, cum spunea academicianul Florin Constantiniu, s‑a ivit. Basarabia, gubernie ru­sească, și‑a declarat inde­pendența, prin votul unanim din cadrul Sfatului Țării, instituția centrală, în care se aflau și bolșevici, și‑a constituit propriile instituții și a decis unirea cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. Bucovina, provincie aflată sub autoritatea Austro‑Ungariei, prin convocarea Congresului General al Bucovinei, unde erau și austrieci și polonezi, a votat „unirea necon­di­ționată și pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p. 276).

Cu ultimele forțe și grație Regelui Ferdinand, care, prin discursul său, i‑a motivat pe soldați, România a reintrat în război la 9 noiembrie 1918. La 11 noiembrie, Germania capitula și semna armistițiul la Cateau‑Cambresis.

Pe fondul situației grele cauzate de război în Ungaria și suportând cu stoicism toate greu­tățile provocate de maghiarii din Transilvania românilor în acea perioadă de haos, la 18 noiembrie/1 Decembrie, s‑a întrunit Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. „Ziua mare și sfântă pentru neamul nostru”, 1 Decembrie 1918, a sosit. Adunarea a fost prezidată de Gh. Pop de Bă­sești, în prezența a 1.228 de delegați. Cei prezenți au ascultat mai multe discursuri, al lui Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și ale altora, primite cu foarte mult entuziasm. În afara clădirii, peste 100.000 de români veniți din întreaga Transilvanie trăiau un vis.

Unirea nu era încă recunoscută de Marile Puteri și nici de statele vecine

 Pentru ca un teritoriu să fie integrat într‑o țară deja existentă sau să fie el însuși un stat nou, trebuia recunoscut prin tratate internaționale. Nici Rusia Sovietică, nici Ucraina Sovietică nu acceptau unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. Se pregătise chiar și o intervenție militară în acest sens. Transilvania se afla în pericol pentru că în Ungaria, prin proclamarea Republicii Sfaturilor (Sovietelor), conducerea era tot comunistă, ceea ce crea primejdia ca România să fie atacată din est și din vest.

Pentru că presiunea devenise de nesuportat și pentru că momentul 1 Decembrie crease un imbold puternic armatei române, s‑a trecut la ofensivă. Până la 1 mai au fost ocupate orașele Satu Mare, Carei, Salonta și Oradea Mare, continuându‑se ofensiva până la Tisa, care reprezenta obstacolul natural menit să securizeze teritoriul controlat de români.

Dată fiind situația din Rusia, prin care bolșevicii încercau să consolideze noul regim, Armata Roșie a oprit înaintarea în Basarabia, Lenin ordonând folosirea armatei trimisă în România la apărarea puterii sovietice.

Nici puterile occidentale nu au fost mai receptive în acceptarea stării de fapt pe care românii le‑au prezentat‑o. A existat o adevărată luptă diplomatică la Paris pentru ca granițele dorite de români să fie acceptate. Cea mai dificilă recunoaștere a fost a Basarabiei, pe care SUA nu au vrut s‑o recunoască decât în 1933 și atunci folosind un limbaj diplomatic, în sensul că provincia era prevăzută în cota de imigrație a României pentru SUA. Acest lucru echivala cu recunoașterea suveranității românești asupra teritoriului dintre Prut și Nistru.

Idealul național este un concept greu de înțeles astăzi, deși el a apărut tot mai pregnant în cadrul țărilor Uniunii Europene în 2016. Descentralizarea, unitatea în diversitate, eliberarea granițelor, acceptarea unor valori monetare, administrative, legislative care ne permit integrarea într‑o structură râvnită, UE, sunt factori care nu ne apropie de înțelegerea unui eveniment precum Marea Unire. Bunăstarea personală este un deziderat al românului simplu, preocupat de momentul imediat. Dar pentru ca noi astăzi să avem o relativă stabilitate, predecesorii noștri au luptat, adoptând o atitudine căreia astăzi i se spune „proactivă”. Au avut un ideal, au lăsat la o parte mentalitatea că „alții” sunt vinovați de starea existentă în acel moment și au pornit la luptă. Este un exercițiu de imaginație, dacă se poate spune așa, momentul în care românii au reacționat la unison și au luptat pentru același lucru. Iorga, preocupat de consolidarea statului român unitar, scria: „Mâine, după ce vom hotărî soarta pământurilor, la care ne uităm de atâta vreme, nu cu ochii plini de foame ai cuceritorului sălbatic, lacom de alte țări, ci cu ochii duioși ai fratelui care se uită la brazda pe care de două mii de ani fratele său muncește, cu sudoare amestecată cu sânge, pentru ca, ridicându‑se de jos, să primească pe față loviturile de palme ale stăpânilor săi, când vom fi stăpâni pe aceste teritorii, oare crede cineva că s‑a isprăvit? Nu! Problema românească face parte dintr‑o problemă mondială - și prea o uităm des. Unirea va trebui consolidată printr‑o activitate complexă, permanentă, profundă, de durată, deoarece una este a ocupa un teritoriu, alta este a‑l păstra militar și al treilea lucru, cel din urmă și cel mai însemnat, este a ști să‑l menții”.