Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist (IV)

În plan intern, mai ales după 1949, Patriarhul Justinian avea să se confrunte cu o ripostă dură venită dinspre puterea politică. Spunem ripostă, deoarece la nici un an de la alegerea sa ca Patriarh al României, Justinian avea să-l înfrunte pe unul dintre liderii de partid.

Încă din toamna anului 1948, după ce religia fusese exclusă din învăţământ, mai-marii Bisericii trebuia să găsească soluţii pentru educaţia religioasă a tineretului. Apăruse o problemă într-un context cu totul nefavorabil pentru Biserică. După adoptarea noii legi a cultelor (4 august 1948), toate cultele fuseseră scoase în afara legii. Practic, autorităţile comuniste cereau cultelor un alt statut de organizare şi funcţionare, care să vizeze inclusiv instituţiile de învăţământ de profil, pentru că şi academiile, şi facultăţile şi seminariile teologice fuseseră desfiinţate. Într-un atare context, conducătorii Bisericii se vedeau nevoiţi să negocieze cu liderii de partid, astfel încât să se obţină cât mai mult. Pentru a nu irita pe reprezentanţii puterii „democrat-populare” şi a obţine tot mai mult în negocierile care se duceau în problema învăţământului teologic, într-un context în care arestările în rândurilor preoţilor şi studenţilor teologi păreau de neoprit, în toamna anului 1948, în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a hotărât ca problema catehizării să se rezolve de la o eparhie la alta, încât fiecare episcop să găsească soluţii cât mai viabile. Atunci episcopii au lansat circulare, s-au întâlnit cu preoţii, pentru a le porunci să aducă tineretul în biserică, au lansat diverse strategii de supravieţuire, pentru o componentă la care Biserica în întregul ei nu abdicase niciodată. Chemarea elevilor care ieşeau de la şcoală şi aducerea lor pentru educaţie religioasă în Casa Domnului au fost raportate imediat conducerii de partid, încât în noiembrie 1948, Ana Pauker avea să spună în Biroul Politic al PMR că „popii fac şcoală în biserică” şi că trebuie opriţi. Din acest motiv, Vasile Luca, responsabilul cu probleme religioase din conducerea de partid, a ordonat braţului înarmat, Securitatea, să ia măsuri, să diminueze fenomenul mai ales prin arestări în rândurile preoţilor, sub acuzaţia cea mai la îndemână, de „activitate legionară”. Gestul liderului de partid nu a fost bine primit de către conducerea Bisericii, creându-se astfel o stare de conflict, care va culmina în iunie 1949. De asemenea, arestările şi şicanările venite dinspre autorităţile statului şi organele de partid în mănăstiri au constituit un alt capitol pe care Patriarhul Justinian nu-l putea accepta. Şicanele provocate de către ministrul cultelor, Stanciu Stoian, mandatat evident de către Vasile Luca, deveniseră deja probleme pe care Patriarhul Justinian le va condamna deschis la conducerea de partid şi de stat, atât la Dej, cât şi la Petru Groza. În contrapartidă, ministrul cultelor considera că atitudinea ostilă a Patriarhului la adresa unor reprezentanţi ai puterii de stat se datorează persoanelor care îl înconjoară. Din acest motiv, însuşi ministrul cultelor avea să-i ceară Întâistătătorului român „să se debaraseze de camarilă”. Patriarhul a considerat cererea ca pe un atentat la poziţia sa, intrând astfel în conflict cu ministrul cultelor. (Va urma)