Revitalizarea economiei europene în contextul globalizării

Revitalizarea integrării economice la mijlocul anilor 1980 s-a datorat, în parte, noii dinamici de leadership în Comisia Europeană şi, parţial, dorinţei de a completa piaţa comună. Piaţa unică europeană a apărut ca un răspuns la o serie de factori care au inclus acceptarea faptului că producătorii europeni erau îngrădiţi în procesul industrial. Factori decizionali europeni deveneau tot mai îngrijoraţi de eşecul companiilor europene în încercarea de a depăşi progresele Japoniei şi ale SUA, mai ales în domeniul înaltei tehnologii.

În căutarea revitalizării economiei europene, guvernele au căutat strategii naţionale, regionale, globale. Mai întâi, mai multe state au încercat să revitalizeze capacitatea naţională prin aplicarea modelul managementului economic keynesian, prin accentuarea restricţiilor la comerţ şi fluxuri financiare. Opţiunea naţională a fost primită cu căldură în Franţa, iar eşecul său, produs în 1980, a dezamăgit. După victoria socialistă în alegerile prezidenţiale din 1981 şi alegerile parlamentare din 1982, guvernul francez a încercat să apeleze la mijloace tipic de stânga, prin naţionalizarea a 12 grupuri industriale şi 36 de bănci. Totodată a fost dezvoltată o politică keynesiană pentru stimularea cererii prin creşterea salariilor, beneficii de securitate socială, cheltuieli guvernamentale sporite, taxe mai mari asupra profitului şi sănătăţii; control mai intens asupra schimbului de capital. Dar această politică a eşuat.

Piaţa unică europeană

Până la sfârşitul anului 1982, şomajul a crescut rapid, în timp ce tot mai multe firme au intrat în faliment. Inflaţia a ajuns la 14 procente, iar deficitele la bugetul naţional şi la balanţa de comerţ au crescut semnificativ, la cote alarmante. Aripa stângă a partidului socialist urmărea radicalizarea politicii economice în spatele unor „ziduri“ protecţioniste, iar aripa dreaptă argumenta în favoarea austerităţii bugetare, inflaţiei scăzute, restructurării industriale care să încurajeze o creştere generată de comerţ. Primii urmăreau izolarea economiei franceze de globalizare, fapt care presupunea chiar şi o potenţială retragere din Uniunea Europeană, cei din urmă argumentau în favoarea creşterii competitivităţii industriei franceze în străinătate, mai ales prin facilitarea comerţului cu organizaţia europeană. Timp de aproape un an, până în 1983, aripa dreapta a socialiştilor şi-a impus poziţia faţă de nivelul factorilor de decizie responsabili de politica economica franceză.

Comisia Europeană a adus noi propuneri care au argumentat că adâncirea integrării economice era necesară pentru ca Uniunea Europeană să poată deveni un competitor real în economia politica mondială. Piaţa unică europeană avea scopul de a transforma piaţa comună într-o piaţa unică internă, care să promoveze mişcarea liberă a capitalului, bunurilor, serviciilor, oamenilor. Activismul politic început de Jacques Delors, preşedinte al Comisiei Europene, alături de realizările pieţei unice au condus la revitalizarea proiectului pentru realizarea uniunii monetare. Dezvoltarea monedei unice a avut implicaţii importante nu numai asupra conducerii politice şi economice comunitare, ci şi asupra politicii şi economiei globale. S-a apreciat cu drept temei că euro promite să devină moneda care să revoluţioneze acordurile monetare mondiale. Astfel, răspunsul european faţă de globalizare va modela, fără îndoială, drumul globalizării.

Criza economiei globale

Unii cercetători apreciază că, începând cu 1997, s-a trecut într-o nouă fază a globalizării, ca urmare a diviziunii între elita globală şi punerea la îndoială a concepţiei neo-liberale despre globalizare. Începutul unei noi etape a proiectului regionalist european, odată cu apariţia euro, a avut loc într-o perioada de criză în economia globală. Criza financiară care a început în Thailanda în 1997 s-a răspândit în alte ţări ale Asiei de Est, apoi în Rusia, Brazilia, urmate de Japonia. Astfel, modelul neo-liberal al politicii economice a început să fie tot mai criticat din direcţii multiple. Eşecul modelului keynesian nu a reprezentat numai eşecul unui set de politici macroeconomice, ci şi a unui tip de politică numai naţională. Odată ce interdependenţa financiară şi comercială a atins cote înalte în Uniunea Europeană, s-a considerat ca erau prea ridicate costurile reglementărilor naţionale. Căutarea alternativelor a mers în diverse direcţii, dar exista convingerea conform căreia statul naţional nu mai putea reprezenta arhitectul prosperitaţii economice. Au existat două sisteme inovatoare. Unul, orientat către un „neo-laissez faire“ global, susţinut de Marea Britanie şi democraţiile de tip anglo-american, precum şi de ţările unde neocapitalismul era consolidat, cum era Germania. Celălalt curent susţinea deschiderea economiilor naţionale în cadrul regiunii europene, prin proiectul pieţei interne. În final, strategia regională a avut succes.

Dar proiectul european a fost criticat din două direcţii politice majore. Uniunea Europeană reprezintă un mediu de regularizare a economiei, existenţa căruia afectează politica de stânga şi de dreapta în Europa. Integrarea europeană generează o sumă de politici şi reforme cu implicaţii diverse pentru orientările politice majore. Globalizarea, la rândul ei, creează insecuritate în mediul tradiţionalist şi, deopotrivă, o interferenţă sporită între comunităţi adesea diferite cultural şi civilizaţional.

Democraţie participativă şi tradiţionalism

Putem stabili două curente culturale apărute după 1970 care intră în compunerea unui clivaj cultural. Pe de o parte, întâlnim o combinaţie de libertarianism, ecologie şi democraţie participativă, iar pe de altă parte, în opoziţie cu prima, aripa tradiţionaliştilor, apărători ai comunităţii naţionale şi a valorilor tradiţionale.

Pentru reprezentanţii acestui din urmă curent, integrarea europeană reprezintă o intensificare a efectelor globalizării. De aceea, poziţia lor va susţine comunitatea şi suveranitatea naţională, împotriva globalizarii, şi deci, împotriva integrării mai profunde în Comunitate. Partidele de extremă dreaptă s-au exprimat împotriva integrării europene în 1999, văzută ca ameninţare la adresa identităţii naţionale. Dar ameninţarea cea mai puternică este generată de deschiderea graniţelor, de fenomenul imigraţiei şi de faptul ca străinii vor veni în căutarea unui loc de muncă. Este vorba despre Frontul Naţional Francez, Liga Italiană de Nord, etc. În 1992, Jean Marie Le Pen, liderul partidului de extremă dreaptă francez, s-a exprimat fervent împotriva tratatului de la Maastricht. Curentul tradiţionalist nu a fost susţinut numai de către extremiştii de dreapta, ci şi de Conservatorii britanici, Partidul Forza Italia, Partidul Popular Portughez. În primăvara anului 2000, Forza Italia a propus o legislaţie în domeniul imigrării extrem de restrictivă. La rândul sau, Partidul Popular Portughez s-a opus Tratatului de la Maastricht şi Uniunii Europene. Dreapta Conservatoare din Franţa a accentuat deficienţele pe care Uniunea Europeană le are în privinţa acordării azilului şi faţă de fenomenul, în creştere, al imigrării.

Curentul tradiţionalist a dobândit o atenţie sporită în statele puternice ale Uniunii Europene, iar tendinţa politică actuală, aşa cum noi românii o ştim din experienţe recente, înclină încă în această direcţie.

Piaţa internă - răspuns la europenizare

Integrarea europeană a avut un impact şi asupra curentului liberal. Comunitatea apare ca un mediu de cooperare care permite transferul de standarde, mai ales în domeniul ecologic, din ţările dezvoltate ale Europei, către noii membri. Din punctul libertarian de vedere, Uniunea Europeană creează un mediu de înlăturare a restricţiilor naţionale, care sunt înlocuite cu restricţii la nivel comunitar. De aceea, nu există o poziţie unitară a reprezentanţilor curentului liberal, cu privire la integrarea europeană. Partidele Verzilor au devenit susţinători fervenţi ai integrării în politica de mediu şi ai întăririi rolului Parlamentului european în această direcţie. Paradoxul este generat de faptul că Uniunea Europeană nu este o organizaţie atât de transparentă, din punctul de vedere al viziunii despre democraţie a „verzilor“.

Odată cu intensificarea fenomenului globalizării, analiştii se aşteaptă la o adâncire a acestui clivaj şi la o tendinţă spre dezvoltarea curentului tradiţionalist. Integrarea europeană mai profundă este posibil să producă o polarizare accentuată între curentele politice majore de pe continent.

„Crearea pieţei interne a fost considerată răspunsul Europei la globalizare, dar forma pe care a adoptat-o are o legătură mai accentuată cu economia domestică. Mai curând, piaţa internă a fost un răspuns la europenizare, decât la globalizare. Tranzacţiile economice şi sociale între Franţa şi Germania, de exemplu, au crescut mult mai mult decât cele între Germania şi parteneri ne-europeni. Globalizarea în Europa a fost regională.

Ceea ce a început ca reacţie la globalizare a devenit o structură cu autoritate şi cu capacitatea de a adânci legăturile interdependenţei economice, sociale, culturale în Europa. Astfel, într-un mod neconvenţional, putem concepe Uniunea Europeană ca producător local şi legiuitor al globalizării pentru Europa.“

Fenomenul perceput la nivel continental este mai curând unul de europenizare, şi nu de globalizare propriu-zisă, deşi efectele sunt asemănătoare.

La ce se referă europenizarea

Putem aborda termenul de europenizare în trei contexte. În primul rând, europenizarea se referă la modul în care un număr tot mai mare de domenii ale politicii au dobândit o dimensiune europeană pe măsură ce procesul integrării europene s-a dezvoltat. Politica regională era o problemă naţională până la mijlocul anilor 1980, dar de atunci a dobândit o importanţă sporită în cadrul Uniunii. Politica agricolă a fost europenizată de la înfinţarea Politicii Agricole Comune. În al doilea rând, europenizarea se referă la procesul reglementărilor prin intermediul carora o largă varietate de domenii politice au devenit subiecte ale regulamentelor şi directivelor comunitare. Acest proces presupune participarea guvernărilor locale (regionale) la implemetarea regulamentelor în tot mai multe domenii, precum sunt sănătatea, siguranţa, mediul, standarde ale protecţiei consumatorului, etc. În al treilea rând, europenizarea domeniilor politicii variază în timp şi cu privire la agenda Uniunii Europene şi a instituţiilor sale.

Odată cu Tratatul de la Lisabona, semnat în decembrie anul trecut, Uniunea Europeană îşi propune să devină un participant activ, de tip vector, în procesul globalizării.