Statul - realitatea politică dominantă a lumii în care trăim

Peisajul politic agitat în care evoluăm în ultima perioadă, contextul istoric creat de procesul integrării noastre europene - într-o manieră sui generis, oarecum - disputele constituţionale şi decredibilizarea clasei politice, în fond a elitei politice a naţiunii noastre, ne îndeamnă să reflectăm la una din realităţile dominante ale lumii în care trăim, şi anume la stat. Punem adesea „în cârca“ statului nemulţumirile şi neîmplinirile noastre, uitând parcă, faptul că acesta nu este o realitate transcendentă, ci una cât se poate de lumească şi, ca atare, perfectibilă şi controlabilă. Reflecţiile de mai jos vin să ne reamintească, celor mai mulţi dintre noi, ce este şi ce se ascunde în spatele acestui mult uzitat şi abuzat concept: statul.

Statele sunt realităţi sociale care au existat şi au funcţionat de-a lungul istoriei, au suferit transformări, au acumulat tradiţii, s-au extins sau restrâns, au creat ori desfiinţat instituţii. Înainte de a fi interpretări filosofice sau ştiinţifice, ele au reprezentat o realitate socială şi au evoluat datorită practicii sociale, conjuncturilor şi propriilor istorii.

Potrivit lui Max Weber, „statul este acea agenţie din cadrul societăţii care posedă monopolul violenţei legitime“. Dar există şi state ce nu monopolizează violenţa legitimă în interiorul teritoriului, cum ar fi statele feudale. Statul feudal nu obiectează împotriva războaielor private, atât timp cât supuşii îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de suveran. Un alt exemplu este cel al statului irakian, aflat sub tutelă britanică, după Primul Război Mondial, care tolera incursiunile tribale. Prin urmare, există „state cărora le lipseşte fie dorinţa, fie puterea de a-şi impune monopolul violenţei legitime, şi care totuşi rămân, în multe privinţe state“.

Statul reprezintă centralitatea

O altă definiţie este cea a lui Ernest Gellner, potrivit căruia „statul este specializarea şi concentrarea menţinerii ordinii“, iar acolo unde nu există diviziune a muncii, nu există stat. În gândirea socială, au existat teorii (anarhismul şi marxismul), potrivit cărora şi epoca industrială se poate dispensa de stat. Motivul ar fi acela că societăţile industriale, fiind mari, pentru atingerea standardului de viaţă, depind de o puternică diviziune a muncii şi de cooperare.

Pentru a defini statul, Michael Mann, profesor de sociologie la Universitatea California, combină elementele instituţionale cu cele funcţionale, astfel că, „statul este un grup diferenţiat de instituţii şi oficiali, care reprezintă centralitatea, în sensul că relaţiile politice emană de la centru spre exterior pentru a acoperi un teritoriu, asupra căruia exercită un monopol de legiferare autoritară şi de unificare, susţinut de un monopol al mijloacelor de violenţă fizică“

Trăsăturile statelor

În decursul istoriei, statele au luat forme diverse. Există mari diferenţe între statul Orientului Apropiat, de acum cinci mii de ani, statul - cetate grecesc, statul feudal francez sau german de la sfârşitul primului mileniu d.Hr., imperiul mongol şi statele democratice moderne. Cu toate acestea, statele au o serie de trăsături comune. Astfel, statul organizează şi gestionează puterea pe un teritoriu. Suveranitatea statului constă în dreptul său de a exercita puterea politică pe propriul teritoriu. De asemenea, statul are o relaţie specială cu populaţia de pe teritoriul său - definită ca cetăţenie- această relaţie variind în funcţie de cultura statului respectiv, de la „statul în slujba cetăţeanului“ la „cetăţeanul în slujba statului“. Orice stat exercită puterea în mod legitim, având autoritate asupra cetăţenilor săi şi orice stat îşi dezvoltă un sistem de legitimare a autorităţii sale; orice stat cultivă şi se bazează pe un anumit naţionalism; orice stat are un grad de autonomie în raport cu guvernarea şi guvernanţii dintr-un anumit moment, autonomie asigurată de neutralitatea politică a statului.

Ceea ce face diferenţa între stat şi formele ce l-au precedat (trib, clan etc.) este faptul că statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a indivizilor. În cazul statului, este vorba de voinţa de asociere. Faptul că statul este titular al puterii, nu înseamnă că deţine puterea absolută, deoarece puterea sa este totdeauna supusă dreptului. Autoritatea puterii politice, etatice este legitimă atunci când este recunoscută şi acceptată în mod liber de toţi indivizii unei colectivităţi sau cel puţin de majoritatea acestora. Aceasta presupune şi acceptarea normelor pe baza cărora statul funcţionează, norme care sunt de două feluri: sociale (legi nescrise) şi juridice (care instituţionalizează normele sociale într-un cadru organizat politic).

Funcţiile statului

Indiferent de forma statului, acesta îndeplineşte anumite funcţii ce urmăresc să asigure concordia, bunăstarea şi securitatea externă. Funcţiile generale ale statului sunt: crearea unităţii etatice, ierarhizarea relaţiilor, diferenţierea specifică.

Statul de drept, bazat pe separaţia puterilor în stat, pluripartidism, constituţionalism îndeplineşte următoarele funcţii specifice: funcţia legislativă (prin intermediul parlamentelor - constă în stabilirea normelor generale şi de conduită), funcţia executivă (organizează aplicarea legilor, aplicarea politicilor guvernamentale, conducerea statului în momentele de criză), funcţia judecătorească (sancţionarea prin intermediul legilor şi soluţionarea litigiilor juridice), funcţia economică (organizează activitatea economică în cadrul proprietăţii de stat), funcţia socială (prin intermediul unui sistem de protecţie socială asigură un trai decent tuturor cetăţenilor) şi funcţia culturală (asigurarea unor condiţii corespunzătoare de educare şi instruire a tuturor cetăţenilor), funcţia ecologică (stabilirea unor legături cu alte state).

Potrivit lui Michael Mann, pe lângă menţinerea ordinii interne, statul, pentru a depăşi anumite interese de grup din interior, mai îndeplineşte şi alte funcţii, cum ar fi: apărarea ţării, menţinerea infrastructurii de comunicaţii, redistribuţia economică şi legislaţia.

Caracteristicile statelor

Din punct de vedere ştiinţific, statul apare ca o formă de organizare politică a societăţii, existenţa sa fiind determinată de următoarele elemente cadru: teritoriul, populaţia şi caracterul de organizare politică.

Potrivit definiţiei pe care o dă Robert Dahl, statul are următoarele caracteristici: monopolul asupra violenţei fizice legitime (statul este singura instituţie care deţine dreptul de a folosi violenţa în cazul nerespectării normelor sale), teritorialitatea (un stat presupune un spaţiu bine delimitat geografic asupra căruia îşi exercită autoritatea legitimă), suveranitatea (este atributul fiecărui stat de a deţine autoritatea ultimă în interiorul graniţelor sale), constituţionalitatea (orice stat trebuie să se conducă pe baza unei legi fundamentale), domnia legii (guvernare pe baza legilor), aparatul administrativ, autoritatea şi legitimitatea (autoritatea se datorează legitimării puterii, prin intermediul mecanismului electoral), cetăţenia (statutul pe care-l primesc indivizii membri ai statului care le impune drepturi şi îndatoriri egale, libertăţi şi constrângeri, puteri şi responsabilităţi), impozitarea (prin intermediul căreia se formează bugetul de stat necesar a finanţa sectoarele neproductive ale statului).

Statul unitar

Istoria umanităţii a cunoscut mai multe tipuri de stat, şi anume: statul tradiţional (fundamentat pe principiul dominaţiei tradiţionale, conform căruia accesul la putere este legitimat de cutume şi tradiţii), statul modern (se întemeiază conform principiului dominaţiei legal-raţionale - deţine o legitimitate caracterizată de legi), statul de drept (al democraţiei liberale), statul bunăstării generale (creşterea bunăstării prin intermediul unor programe guvernamentale), statul revoluţionar (apărut ca urmare a unei revoluţii, încercând impunerea valorilor statului pe baza voinţei guvernanţilor), statul totalitar (în care libertatea individului este încălcată în mod flagrant, iar supunerea societăţii la normele statului este asigurată prin utilizarea forţei). Menţionăm că statul de drept are următoarele caracteristici: suveranitatea poporului, eligibilitatea personalului politic, separaţia puterilor în stat, asigurarea drepturilor şi libertăţilor individuale, pluripartidismul şi constituţionalismul.

Din punct de vedere al structurii, statele pot fi unitare şi federale. Statul unitar presupune existenţa unei unice voinţe politice, ce este impusă voinţei cetăţenilor prin intermediul unui aparat administrativ controlat de centru. Principiul său distinctiv este ideea indivizibilităţii statului introdusă de Revoluţia franceză, ca răspuns la tendinţele federaliste ce se manifestau în epocă.

Statul unitar dispune de o singură lege fundamentală. Are un singur centru de putere, un ansamblu unic de instituţii cu atribuţii de decizie politică, un singur organ legiuitor, un singur executiv şi o singură autoritate judecătorească. Începutul a fost reprezentat de statul unitar centralizat, în care deciziile în materie administrativă erau luate de puterea centrală. Dar pentru a nu fi paralizate de multitudinea problemelor, statele centralizate recunosc o serie de competenţe organelor locale, luând măsuri de deconcentrare. Deconcentrarea înseamnă numirea unor agenţi ai puterii centrale la nivel local, care rămân însă responsabili faţă de autorităţile centrale.

Statul federal

Statul federal implică existenţa unor entităţi teritoriale multiple ce sunt dotate constituţional, legislativ şi juridic cu autonomie. Numite state, aceste unităţi federale nu au însă competenţe internaţionale. Statele federale pot fi rezultatul unui proces de integrare (SUA şi Elveţia sunt rezultatul federalizării mai multor state suverane), sau rezultat al dezagregării unui alt stat (Federaţia rusă care a succedat Uniunii Sovietice). Confederaţia este un tip aparte de asociere a statelor, iar caracteristica acesteia este că respectă suveranitatea internaţională a membrilor săi, dar pune în funcţiune o serie de mecanisme ce coordonează politica lor în anumite domenii. Din perspectiva dreptului internaţional, federaţia nu constituie un stat, relaţiile dintre membrii săi fiind realizată pe baza unui tratat internaţional.

Spre deosebire de confederaţii, statele federale sunt organizate pe baza unei constituţii. O federaţie recunoaşte principiile autonomiei şi participării. Conform autonomiei, fiecare stat deţine competenţe proprii, pe care le exercită fără ingerinţa guvernului federal, pe când principiul participării implică controlul şi intervenţia statelor federate asupra politicii federale, prin intermediul reprezentanţilor lor. De aceea, federaţiile practică un bicameralism federal, în care una dintre camere reprezintă naţiunea pe baze demografice, iar cealaltă reprezintă fiecare componentă a federaţiei.