„În temniţă am fost şi aţi venit la Mine“

Istoria recentă ne învaţă că realitatea penitenciarelor ne poate deveni familiară şi ne poate acapara fără să ne dăm seama. O vorbă spusă către cine nu trebuie, o relaţie de rudenie "nefericită", o opinie exprimată direct puteau duce la o încarcerare într-unul dintre penitenciarele temutului regim comunist. Cei mai norocoşi, care din nefericire erau prinşi în roata flămândă a terorii comuniste, primeau în cel mai bun caz o pedeapsă de trei ani. Un astfel de "norocos" este Victor Petrini, personajul principal al romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", roman în care Marin Preda creează o lume absurdă şi apăsătoare, în genul creaţiilor orwelliene sau, mai nou, al romanelor Herthei Muller.

În acest moment însă, penitenciarele de pe teritoriul României nu mai au acelaşi rost, nu mai reprezintă maşina de tocat vieţi într-un mod aleator. În prezent penitenciarele sunt locuri în care majoritatea deţinuţilor sunt închişi pentru fapte de drept comun, pentru greşeli regretabile şi regretate şi care, în baza legilor civile, trebuie plătite cu drepturi civile pierdute, ani şi timp.

Desigur, penitenciarele nu mai au aceeaşi imagine nici pentru cei care nu au nimic de-a face cu ele. Sub stăpânire comunistă penitenciarele erau locuri în care stăteau închişi oameni de stat, poeţi, filosofi, preoţi, oameni care căutau sau aveau să caute sfinţenia. Este greu să mai găseşti astfel de oameni în acest moment în penitenciarele române. Şi, de altfel, nici nu este de dorit să mai fie irosite atâtea vieţi ale atâtor persoane nevinovate, prin celulele sumbre, aşa cum s-a întâmplat în comunism.

Ceea ce găsim însă astăzi în penitenciare este speranţa. Cei ce intră în penitenciar au sau trebuie să ajungă la conştiinţa faptului că viaţa lor nu se încheie în momentul întemniţării. Din contră, pot începe o nouă viaţă. Penitenciarul nu mai este un loc de exterminare, ci un loc în care deţinutul poate da un sens nou propriei existenţe.

Pe lângă fireasca autochestionare şi introspecţie prilejuită de perioada de recluziune, deţinutul are la dispoziţie programe şi activităţi care îl pot ajuta să-şi reconfigureze viziunea asupra faptelor trecute şi viitoare.

Luăm drept exemplu în acest sens Penitenciarul Jilava. Începând cu anul 1994, în incinta acestui penitenciar funcţionează o capelă ortodoxă. Este inutil să mai subliniem rolul important pe care o astfel de capelă îl are în viaţa unui deţinut. Participarea la slujbe, implicarea unor deţinuţi în organizarea activităţilor desfăşurate sub îndrumarea preotului paroh, conştiinţa apartenenţei la o comunitate sunt exemple de convertire a existenţei şi modalităţi de redirecţionare a vieţii deţinutului către o altă rostuire decât cea anterioară.

Ceea ce trebuie să facă deţinutul este să accepte schimbarea, să accepte binele în viaţa lui şi să uite răul. Prezenţa preotului alături de el, momentele de linişte din timpul slujbelor religioase, posibilitatea spovedaniei sunt doar câteva dintre mijloacele prin care deţinutul îşi poate reaşeza viaţa pe un alt făgaş, poate trece de la modul de viaţă dus strict la orizontală către un stil de viaţa vertical, în care nu mai priveşte doar către cele de jos, ci îşi poate înălţa privirea către ceea ce poate deveni.

Impresionantă totodată este şi dorinţa deţinuţilor din cadrul aceluiaşi penitenciar, integraţi în programul dezvoltat pentru persoanele condamnate, cu un istoric în consumul de droguri, de a ispăşi pe de o parte faptele regretabile comise, dar şi de a se elibera de sub jugul dependenţei care, în cele mai multe cazuri, i-a adus în această situaţie.

Fiecare poveste a fiecărui deţinut este impresionantă prin dramatismul şi prin absurdul ei, însă şi mai impresionantă este dorinţa acestor deţinuţi de a schimba ceva, de a se integra în programul didactic, de a învăţa şi de a se elibera, fizic, dar mai ales spiritual, de a reveni şi de a se reintegra în societate.

O coborâre în lumea închisorii nu va lăsa indiferent nici un vizitator. Din contră, îl va face în mod spontan să se gândească mai mult la propria libertate, dar mai ales la modul în care îşi foloseşte această libertate. Poate că o variantă de răspuns ar fi o mână întinsă celor ce şi-au pierdut libertatea, căci "bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine"... (Petrică Băbătie)